Dacã soarele ar fi un modest cantalup, o bilã cu diametrul de douãzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind cã alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastrã ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţã. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gãmãlie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecinã, ne-ar despãrţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastrã, stele sunt cãcãlãu. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât existã astãzi chinezi pe Pãmânt. Într-o singurã galaxie din cele câteva miliarde observabile pânã acum pe cale opticã, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, sã ne amintim cã specia noastrã viseazã sã calce pe Marte, gãmãlie aflatã la treişpe-paişpe metri, dupã ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit sã traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km pânã la cea mai apropiatã steluţã. E foarte probabil sã nu ajungem niciodatã sã cãlcãm pe vreun bolovan strãin de ograda soarelui. Sã dispãrem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte sã aflãm cum se simte la picioare o planetã extrasolarã.

Bãi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie cã “omul e cununa creaţiei”, cã dumnezeu ne-a fãcut pe noi dupã propria lui figurã şi ne-a dãruit universul ca sã fie doar al nostru.

Adicã dupã douãj’ de miliarde de ani de lipsã de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vã mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri pânã la urmãtorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vã înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ãla? Ia, hai! Gata cu ţigãnia!”. De atunci, dumnezeu stã zgâit în microscopul lui electronic şi judecã faptele fiecãreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tincturã de iod pre cele care nu-şi fluturã cilii în semn de veneraţie.

O legendã popularã spune cã el a prins drag de una (singurã) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-sãu printre ele ca sã le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-sãu, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-sãu a înviat şi s-a întors acasã.

Suntem nişte microorganisme scurmând dupã nutrienţi într-un bob sãrac de piper între kilometri de vid absolut. Dacã mai presupui şi o divinitate care ne trage la rãspundere pentru fiecare cãcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorificã pe om, ar trebui sã iau lecţii de umilinţã, nu?

Related posts:

1. Star Warsul pe gâşte
2. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire
3. Roşia spontanã