Episodul 149: Mîţa haiduceşte

Se apropie episodul 150! Stai, va fi chiar urmãtorul! Departe am ajuns domnilor. Cum sãrbãtorim şi noi Mîţa, oameni buni? O mîţaforie organizatã într-o cârciumã de neam prost? Noi produse în magazinul Mîţei, de unde aproape patru oameni (care nu sunt eu) şi-au comandat deja chestii frumoase? Aştept sugestii bre.

Pânã atunci, eroii noştri s-au hotãrât sã facã carierã.

Încã una şi mã haiduc

Mã “inerveazã” la culme paseiştii care zeificã ţãranul român sau care vãd în folclorul nostru (un folclor minunat, de altfel) altceva decât este: un folclor de naţie minorã, interesant şi demn de studiu dar cu nimic mai puţin brut şi “pãmântean” ca orice alt folclor. Cultul haiducilor e una din manifestãrile cele mai vizibile ale sus-numiţilor. Vouã vã plac haiducii?

Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalãi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţã între spaima codrului de la 1800 şi gãinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casã cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au fãcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.