Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalăi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţă între spaima codrului de la 1800 şi găinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casă cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au făcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.

Definiţia din DEX-uri, “Om care jefuia pe bogaţi şi ajuta pe săraci” este un bulşit strigător la cer. În principiu, haiducul obişnuit jefuia pe toată lumea şi îşi ajuta neamurile. Dicţionarul etimologic punctează mult mai bine ideea de “Om în afara legii care se ocupa cu jaful”.

Haiducii erau nişte răzvrătiţi fiindcă n-aveau ce mânca şi îi pândea ciuma, nu fiindcă visau la echitate socială. Ţăranul român n-a avut niciodată o viziune politică amplă, una dincolo de şura şi ograda lui. Că din rândul haiducilor s-au ridicat o samă de personaje istorice nu e relevant. Vorbesc aici de marea masă anonimă a haiducilor care pândeau caravana prin codri, nu de Andrii Popa. În fond, nu toţi cizmarii ajung secretari generali ai partidului comunist român.

Ca în orice sat fără câini, în Moldovalahia infractorii erau extrem de mulţi. Ergo o foarte importantă parte a folclorului nostru se leagă de viaţa şi opera lor. Nu vorbesc de balăzile lui Toma Alimoş şi alte rafinamente prezentate ca folclor autentic. Vorbesc de folclorul autentic.

Şi am să exemplific pe blues-ul fundamental al românului (l-am mai oferit spre ascultare aici) “Spune, spune, hoţ bătrân”, devenit “Spune, spune, moş bătrân” din avântul pleonastic al naţionalismului comunist care nu accepta decât folclor cuminte şi canonic.

Pe internetele româneşti circulă mai multe variante ale melodiei. N-am să aleg interpretarea lui Nelu Ploieşteanu (nu-i gust vocea şi nu pare a fi dat prea mult pe la ţară la viaţa lui), nici varianta lăutarilor internaţionali din Clejani (care “suferă de jazz”), ci am să revin la ceea ce consider eu că este abordarea cea mai fidelă: obscurul taraf al lui Ionel Tudorache. Cam aşa suna un taraf adevărat.

Piesa se trage din zona folclorică a Teleormanului, de fapt şi de drept cea mai apropiată zonă folclorică de Bucureşti, fiindcă nu ştiu ca în preajma imediată a capitalei ţării să se fi produs de-a lungul secolelor altceva decât pădure.

Temporal, putem plasa acţiunea compoziţiei iniţiale undeva înainte de retragerea Imperiului otoman, deşi realitatea pe aceste meleaguri rurale a fost, în principiu, aceeaşi din neolitic până la colectivizare, alfabetizare şi alte evenimente postbelice. Oricum, e o piesă pe care o puteai auzi sigur acum o sută de ani la ţară sau într-o mahala de oraş.

E vorba de un hoţ de cai. Hoţii de cai erau crema hoţimii fiindcă un cal era, la vremea aia, Merţan şi o iapă era BMW. Expresia neaoşă “m-au bătut/tăiat/împuşcat ca pe hoţii de cai” e o dovadă elocventă a admiraţiei pe care o purta românimea, de la vlădică la opincă, faţă de nobilul şi generosul haiduc.

Şi-am zis verde lemn de prun
Spune, spune hoţ bătrân
Spune caii când să-i fur/când se fură
Noaptea pe fulgeratură
Pe negură şi pe brumă
Pe negură şi pe ceaţă
Atunci caii buni se-nhaţă
Colea-n zori de dimineaţă
Pe negură şi pe brumă
Că te las cu deştu-n gură
Că nu se cunoaşte urmă

Introducerea piesei e oarecum ruptă de contextul ei. Hoţul “wannabe” se adresează bătrânului cu experienţă. Acesta îi explică raţiunea empirică pentru care e mai bine să furi calul când e furtună, respectiv când e ceaţă. Mi s-a semnalat “negură” ca sinonim cu ceaţă (deci bulşit la “pe negură şi pe ceaţă”), da’ eu nu cred că e cazul. Negură, deşi vine fix din nebula, care înseamnă ceaţă, se mai foloseşte de către sudişti cu sensul de întuneric.

Am să încerc să redau versurile în toate variantele de interpretare, fiindcă mai încolo o să dăm de nişte chestiuni interesante şi demne de cercetat.

Căpitane de judeţ
De ce mă bagi la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ
Că nu l-am vândut cu preţ
L-am vândut pă zece mii
Să iau pâine la copii
Căci calu’ l-am dat pă bani
Şi iapa pă icusari
Să le dau la lăutari

Dar ia te uită, hoţul e prins (lucru mare). Ca orice hoţ prins (aţi urmărit vreodată gardienii de la metrou ciomăgind câte un gavroş care umbla la buzunare?), primul lui vaiet de jale este nu mă trimite la ocnă nenea, că nici n-am apucat să fur totul. Era naşpa rău să ajungi, ca infractor, la Chilia la stuf, după cum afirmă încă un cântec tradiţional foarte fain. Puşcăriile de azi sunt veritabile hoteluri de lux faţă de cele de altcândva, chiar şi în contextul în care drepturile omului ne-au devenit cunoscute abia în anul de graţie 2100.

“Căpitanul de judeţ” e un fel de şef al poliţiei locale. Aia e o poteră improvizată de ţăranii păgubiţi de eroul nostru.

Motivul pâinii ne e şi el foarte bine cunoscut din tradiţia orală a cerşetorului din RATB. În cazul acesta, infractorul probabil este cât se poate de sincer, la vremea aia în afară de pâine şi circ (pâine şi lăutari) nu se găseau multe la alimentară.

E interesant să notăm cum, în urma unei interogări mai detaliate, puiul de mânzuleţ devine brusc doi cai şi cum icusarii/icosarii (adică piaştrii turceşti care circulau în paralel cu leul şi paraua) nu sunt nicidecum bani, sunt nişte ceva care se dă la lăutari. Pesemne că lăutarii, ca personaje mondene ale vremii, umblau mai mult şi ajungeau pe la exchange office.

Dă-mi drumu’ până-n chindie (adică până la apus)
Că-ţi aduc o herghelie
Că-ţi aduc neică o mie
Dacă-mi dai până la prânz
Ţi-l aduc fir-ar de mânz
Ţi-aduc mama cailor
Şi tata-l cârlanilor
Şi pe păzitorul lor

Am citit aiurea pe internet un fragment în care era menţionat “cântecul folcloric românesc Căpitanul de Judeţ, despre un ţăran sărac care e arestat fiindcă a furat un cal. El îl roaga pe Căpitan să-i dea drumul fiindcă a furat calul pentru a-l vinde ca să-şi poată hrăni copiii muritori de foame. Căpitanul îl intelege şi îi redă libertatea.”

Am râs. Bulşit mai mare n-am auzit. Vi se pare că un om capabil să-ţi aducă la bot o herghelie, o mie de cai, “mama cailor şi tatăl cârlanilor”, poate fi altceva decât un infractor profesionist? Chiar, “mama cailor şi tatăl cârlanilor” e una din cele mai frumoase figuri de stil pe care le-a făcut ţăranul român vreodată. Un cârlan e un armăsar tânăr, mai mult decât mânz dar încă nu cal de-adevăratelea.

“Ţi-l aduc, fir-ar de mânz” adică băi nene, tu eşti chiar bulangiu că m-ai găbjit, da’ eu las de la mine şi îţi pot face marea favoare de a-ţi aduce înapoi căluţul/calul/caii de care te-am văduvit. După ce se laudă cu skillurile lui de level 99 rogue, hoţul redevine familist:

Când cânta cocoşu’ o dată
Eram cu murgii pă poartă
Când cânta de două ori
Număram la gălbiori
Le dădeam la frăţiori
Să aibe dă sărbători
Ia Ileano pune-i bine
Că la iarnă nu se ştie
Că la iarnă-i vreme grea
N-avem Leano ce mânca
Nici la lăutari ce da

Pâine găsim noi Leano, da’ ce pula mea facem cu lăutarii şi mai ales cum am putea noi supravieţui la iarnă fără armoniile transcendente ale lăutarilor?

Se insistă apoi asupra brutalităţii poterei. Personajul negativ: păgubaşii, adică tocmai cei cărora li se cuveneau de fapt şi de drept cabalinele cu pricina. Aceştia intervin (ai dracului!) fix când hoţul era pe cale să vândă animalele deturnate. O, soartă crudă!

Când eram la aldămaş
N-aveam loc de păgubaşi
Pusei mâna pe pahar
Dar păgubaşii pe par

Aldămaşul era paharul de ţuică cu care se pecetluia o tranzacţie. Bătaia continuă, banditul nostru încercând să-şi scape pielea cu încă o serie de promisiuni.

Păgubaşe nu mai da
Că-ţi aduc pe Galbena
Tocmai de la Brăila
Că-ţi aduc pe Galbena
Şi cu v’o cinci după ea.

Culmea dreptăţii la haiducul teleormănean: îţi aduc înapoi calul furat, ba chiar mai mult decât atât, mai fur vreo cinci numa’ pentru tine, speşăl, cadó şi la ofertă! În mod evident, a da drumul hoţului să-ţi aducă cai însemna a nu-l mai vedea niciodată.

Laudă de sine returns: la Brăila, în acele vremuri, erau cei mai temuţi gangstări din toată Moldovalahia.

Fir-ai să fii măi (?)
De ce n-ai venit să-mi spui
Să-mi iau armele din cui

În timpul caftelii, hoţul pune întrebări retorice.

Fir-ai să fii măi ce? “Măi făcui”, spune o transcriere de pe net, în mod evident o aberaţie fără cap şi fără coadă, fiindcă nu înseamnă nimic. “Măi făgui” (fag tânăr) sau “măi vătui” (iepure tânăr) sună mai plauzibil (înfrăţirea haiducului cu natura blabla) dar ridică o altă problemă: avem de-a face oare cu un haiduc tâmpit? Doar un haiduc tâmpit nu şi-ar da seama de ce un iepure n-a venit să-i spună că vine potera, dar mai ales de ce un copac n-a catadicsit să facă acest gest.

Să trag la puşcă vergeaua
Şi să-mi apuc poteceaua
La lăstaru’ cât undreaua
Unde cântă turtureaua
Turtureaua şi toţi cucii
C-acolo se strâng haiducii

Ultimul vers e argumentul final. Dânsul confirmă că nu e vorba de un biet ţăran muritor de foame, ci de un hoţ cu ştate vechi, proprietar de puşcă (era mare lucru!), care ştie fix unde se reuneşte temuta lui breaslă.

Nu zic că ar trebui să dispreţuim bagajul important pe care ni l-a lăsat ţăranul român. Mai ales că, fiind cap-coadă o cultură rurală, n-am avut parte de altceva timp de multe sute de ani. Anonimul e poetul nostru naţional şi toţi îi suntem într-o măsură tributari. Dar nu trebuie să glorificăm şi să sacralizăm o civilizaţie patriarhală stagnantă şi retrogradă în care dreptatea o deţineau puşca mai lungă şi cureaua mai lată.

Ăştia am fost, domnule! Nu are rost să ne ruşinăm de trecutul nostru cum nu are rost nici să-l dăm cu sclipici, să-i punem paiete şi să mergem cu el la Miss. În fond, “naţiunea” e un ţarc artificial şi artificială e toată vâlva din jurul ei.

Related posts:

1. Încă una şi mă Duke Ellington
2. Episodul 100: Pur şi simplu încă un episod
3. Episodul 92: Încă nişte afaceri dubioase