Cu rãbdarea greci şi marea

Gata cu concediul. Gata şi cu letargia de varã de pe interneţi. Când traficu’ începe sã zbârnâie, noi, blogãrii cu suflet, care nu scriem pentru trafic decât un pic, trebuie sã ne punem pe agitat, pe incitat, pe excitat. Da’ înainte de asta, sã vã povestesc pe unde-am mai umblat.

Se împlineau trei ani de zile de când n-am mai cãlcat în Corfu, ceea ce era inadmisibil, domnilor, pentru cã de foarte mult timp am o relaţie de amor cãlduros cu acea insulã. Aşa cã am zbughit-o sã vãd dacã se simte şi pe-acolo marea crizã a grecilor. Evident cã nu. Pe mãsline, pe struguri şi pe turişti îi doare în cur.

În plus, dacã mai demult nu beai o bere într-o tavernã respectabilã fãrã doi euroi jumate, astãzi poţi cu doi, ba chiar cu unu’ şi cincizeci. E incredibil, zãu. Şi sunt mai multe beri. Eu credeam cu candoare cã grecii au doar douã mãrci de bere.

(În continuare se vând acolo doar douã mãrci de bere bunã, trei dacã vã place Amstel.)

Bericiţi cei sãraci cu duhul

V-am povestit deja despre berile strãineze din Deja Fu. Ei bine, într-o loviturã de teatru cum de mult aşteptam, întreprinzãtorii flãcãi au scos din meniu tot ce însemna bere fãcutã la noi. Adio Ciuc, adio Silva…

E îmbucurãtor sã aflãm cã o cârciumã poate fi rentabilã chiar şi lansându-se în aventuri de-astea. Mai ales cã berile fãcute la noi sunt toate (fãrã excepţie) o apã şi un pişat: deşi sunt bãubile, le lipseşte în totalitate personalitatea. De-adevãratelea, am confundat Skolu’ cu Heineken şi invers, or îmi place sã cred cã mã pricep la beri.

Faţã cu berile cele noi ale lu’ Ferdinand 53-55, te scarpini însã în cap şi zici: bãi bãieţi, am îmbulinat-o – ce bem? Pãi hai sã-ţi povestesc, curiosule, despre berile inedite pe care le poţi bea acolo mai nou.