Străbunicii noştri n-au crescut într-o atmosferă de cuminţenie angelică. Că-ţi vine sau nu să crezi, cu siguranţă şi domniile lor au desenat puţe pe pereţi la vremea lor sau au răsfoit imagini cu domnişoare în posturi senzuale, cum ar fi cu chestii băgate în fund.

Şi cum în 1895 fraţii Lumière au inventat filmul, în 1896 străbunicii noştri aveau deja şansa să se delecteze cu pornografie pe film. Proto-regizorul Albert Kirchner producea atunci, de pildă, Le coucher de la Mariée – “An excellent film, full of surprise and illusions, the exhibition of which will certainly be welcomed at any smoking concert or stag party” – din care, în mod regretabil, s-au păstrat doar două minute de preludiu.

Abia un an mai târziu, adică în 1897, când producţii sexi erau deja cu zecile, apare Passion du Christ, primul film cu temă biblică. Regizor: păi, Léar, adică Albert Kirchner. Lol.

Vremuri candide şi inocente!

Şi dacă, printr-o minune, străbunicii voştri n-au fost un biet răzeş şi un biet iobag, ci s-au învârtit prin cercurile hailaif de peste ocean şi au fost friends pe feisbuc cu Fleischer (pe care-l cunoaştem prin Betty Boop sau Popeye marinaru’) sau cu Lantz (părintele sugestivei ciocănitori Woody), atunci cu siguranţă au aruncat un ochi şi pe minunăţia de mai jos.

Aşezat la loc de cinste în compilaţia The good old naughty days (care conţine peste trei sute de bucăţi de pornache hardcore din perioada 1905-1930), Eveready Harton in Buried Treasure (cca. 1928) nu este doar primul desen animat cu sex (cari s-a păstrat), ci şi:

- primul desen animat cu şerpi făcănd sex
- (probabil) primul şi singurul desen animat cu Terente, regele bălţilor
- primul desen animat cu vibratoare
- primul desen animat cu zoofilie
- primul desen animat în care doi inşi se duelează în faluşi

Şi pentru că-i material documentar, e ok să-l arăt pe sait! (via Nilu)

Spre a servi drept comparaţiune:

Related posts:

1. Istorie cu Mîţe (trei)
2. Fără griji şi fără fani
3. Nu e muscă ca ţânţarul şi nici împărat ca ţarul

Filosemiţi fiind noi oricum, ce pică mai bine după sus-numitul dans polar dacă nu imnul Israelului, Hatikva. E un imn frumos, atât cât poate fi frumos imnul unui stat. Oricum e mai bun ca al nostru pen’ că n-are versuri sinistre, sau dacă are, nu le înţelegi.

Şi nu-l abordez aşa, la pleaznă, ci fiindcă orice român care se uită la televizor va şti să sară de cur în sus că “e melodie românească, neaoşă, verde hâr mâr, ne-au furat-o ovreii”.

Pân’ aici, nimic în totalitate incorect. Dacă faza cu “grânarul Europei” e discutabilă (dacă nu-i vorba de porumb, vezi mai jos), imnuri chiar a produs şi-a exportat la greu spaţiul moldo-valah, de acest merit nu-l putem văduvi, zău. Imnul Albaniei e Pe-al nostru steag e scris unire (probabil era la reducere). Imnul ţiganilor ciupeşte o temă din Ionel, Ionelule şi-i iese de minune, dar ţiganii ar putea cânta bine şi un cîcat, deci nu-i de mirare.

Problema cu Hatikva e alta. Că în muzică, ca-n viaţă, lucrurile nu sunt atât de simple. Cântecul care stă la baza Hatikvei, Cucuruz cu frunza-n sus, are şi el o origine, origine care-i mult mai adâncă decât pare să arate eticheta lui de folclor obscur.

Aşa că hai să purcedem s-o căutăm pre această origine.

(Până una alta, iată mai jos Hatikva şi cucuruzeala ardelenească cu care se încuscreşte.)

Şmuel Cohen, componistul care-a componit toată treaba în 1888, nu se jenează să recunoască că principala lui sursă de inspiraţie a fost ceva lălăială a românilor auzită în ştetl-ul moldovenesc în care copilărise.

Dacă copilărea niţel mai târziu, prindea şi Carul cu boi, un alt cântecel c-o melodie asemănătoare care-a făcut furori pe la începutul secolului douăzeci.

Însă, şoc şi surpriză!, departe de a fi producţia originală a păstorului doinitor pe plaiurile ondulatorii ale cercului carpatin, atât Cucuruz cu frunza-n sus cât şi Carul cu boi se trag din Italia barocă, mai exact de la Mantova. Unde, la 1600, Giuseppino del Biado a spart topurile cu foarte fredonabila Fuggi, fuggi, fuggi dal questo cielo (fără nici o legătură cu Fugi, Boroş, fugi), zisă mai târziu pur şi simplu Mantovana.

Amuzant, ştiu, dar n-am zis-o eu, au zis-o istoricii, şi testu’ cu urechea nu pare să indice altceva. “Pe urmele Sălajului autentic”? More like pe urmele lu’ Vincenzo Gonzaga!

Cum se răspândeau ciuma, lepra, ciulepra şi ereziile, aşa se răspândea şi muzica pe vremea aia, prin urmare secolul 18 găseşte Mantovana bine stabilită în Scoţia (My mistress is prettie), Polonia (Pod Krakowem), acolo pe unde azi e Ucraina (Katerina Kuceriava) şi nu numai. Strecurată nu se ştie cum pe sub bariera de retard cultural, aceeaşi temă se împământeneşte şi în Ardealul multilingvistic. În forma pe care-o ştim azi, de cântec dedicat porumbului.

Pentru că da, toată Europa a preluat aceste note da’ numai ai noştri le-au făcut odă unui cocean.

Asta nu înseamnă că alţii nu s-au gândit cât e porumbul de falic.

E drept, cea mai şlefuită întrupare a Mantovanei nu-i nici în satul românesc, nici în Rişon le-Zion. E în Cehia anilor 1800 când romanticul Bedrich Smântână (ruda îndepărtată a lui William Brânză, mayhaps? – uite cum se leagă, mai bine zis se-ncheagă) a transformat acelaşi bătrân cucuruz cu frunza-n sus în poemul simfonic Vltava, dăruit cu generozitate nu unei pre-mămăligi, ci unui râu înspumat care curge şi prin Praga.

Bine, că nici Smetana nu a lucrat cu originalul italian, asta-i altă poveste. La cehi Mantovana devenise de mult un cântec de copii despre o pisică care intră într-o gaură. (Bănuiesc că despre asta e vorba într-însul de vreme ce se cheamă Kočka leze dírou, adică pisica care intră-n gaură.)

Mult mai târziu Bertolt Brecht i-a scris şi nişte versuri teribile în nemţeşte, le ascultam io pe casetă când eram mic şi să moară ce-am pe casă dacă n-a furat şi Dylan ceva de-acilea când a scris The times they are a-changing.

Ca de obicei când fac o descoperire epocală, gugăl confirmă că nu-i descoperirea mea -

Esther Harcourt, a former graduate student at Victoria University in New Zealand who was one of the few scholars to explore the connection between Brecht and Dylan before the publication of “Chronicles” (if not the only one).

Brecht even makes an appearance in the liner notes of the album “The Times They Are A-Changin’,” in a poem that includes a litany of literary references: “With the sounds of François Villon echoin’ through my mad streets/as I stumble on lost cigars of Bertolt Brecht.” (NY Times)

The cucuruz, they are a-changing.

Related posts:

1. Nu lăsa pe mâine ce poţi face nomazi
2. Folcloroform
3. Pastişa Hassan

Ghici, ghicitoarea mea, ce e o structură de patru fraze, repetată timp de câteva minute, prima frază fiind enunțată într-o tonalitate minoră, iar cea de a doua în fapt o secvență (ușor modificată) a celei dintâi, plasată la o terță ascendentă și armonizată cu acorduri din relativa majoră a tonalității inițiale; a treia frază – o variație a celei dintâi, iar cea de a patra identică cu a doua, acordurile utilizate fiind treptele I și V din două tonalități relative între ele (de exemplu, la minor și Do major; fa minor și La bemol major) iar linia melodică fiind un profil în zig-zag și alternând între arpegii și mers treptat?

Dansul pinguinului, evident.

Nu puteţi nega faptul că dansul pinguinului, la suprafaţă ridicol da’ tragic şi abisal pe dinăuntru (ca cam tot ce trece prin cultura noastră), e un important şi interesant fenomen proletar al erei noastre. Mai ceva decât au fost lambada sau meneaito, din pricini foarte evidente de natură socială pe cari poate le-aţi văzut şi voi pe la televizor.

Că unii sunt snobi şi nu le place, durerea lor! – io zic că soarele nostru a intrat de vreo patru ani buni în zodia pinguinului. La nuntă, la botez, la cumetrie, dansul pinguinului e acolo şi îşi face treaba; pe plajă la Eforie, stâng-stâng, drept-drept; la protest cu sindicaliştii, faţă-spate, un-doi-trei. Când îi e foame, ca cum ar fi zis Creangă, românul dansează pinguinul, iar acesta nu e un lucru rău fiindcă pinguinul e neaoş şi autentic.

Mă rog, neaoş şi autentic ca sarmalele sau mititeii, adică împrumutat din patrimoniul universal şi adaptat plaiului mioritic. Deşi s-au mai scris multe în legătură cu originea acestui dans (gugăl it nigăr), vreau şi io să mă fac vinovat de un mic enciclopedism şi să vă prezint istoria Pinguinului într-o manieră mai colorată.

Originile dansului tip trenuleţ se găsesc în îndepărtata Cubă, unde trista şi de-nerepetata istorie spune că sclavii originari din Congo nu prea puteau să se zbânţuie altfel din pricina lanţurilor cu care erau dotaţi. Astfel se născu conga, dans interzis sub regimul Machado fiindcă ducea într-un fel sau altul la lupte de stradă. Nu e nevoie să vă descriu conga, aţi văzut-o în desene animate şi filme de epocă. Dacă eşti în fruntea şirului e musai să porţi pe cap un abajur. Şi dacă tot veni vorba de Bugs Bunny…

De la Havana la Găeşti e cale lungă, cale care trece prin California, unde în anii 50 a luat naştere bunny-hopul, un dans al pinguinului care era încă logic, pen’ că iepurii, spre deosebire de pinguini, ţopăie.

Din momentul în care primul şir de beţivi a făcut primii trei paşi în faţă pe înregistrarea epocală a orchestrei lui Ray Anthony, istoria era scrisă şi pinguinul moldo-valah devenise o mândreţe de ou.

Dar bildungsromanu’ dansului nostru nu-i atât de scurt. Din America anilor ’50 pinguinul migrează pe meleaguri ceva mai prielnice dânsului, anume în Scandinavia şi ţările baltice, unde devine nebunia anilor ’63-‘65. Finlandezii i-au spus Letkajenkka, adică un fel anume de jenkka, care-i un fel de polcă ciudată a lor, din vremuri imemoriale, rudă cu toate polcile Europei. Europa i-a spus Letkis, Летка-енка, Letkiss, Let’s kiss, Lasst uns küssen…

Până la urmă şirul de dansatori a ajuns (trecând şi prin petrecerile de apartament ale bunicilor voştri, sigur îşi amintesc ei ceva dacă îi trăzneşte proustianismul) în Grecia, unde ritmurile complexe şi incitante ale dansului pinguinului se întâlneşte şi azi mâhânca-ţe-aş: trebe’ doar să întrebi de Gianka (Γιάνκα).

Începe să semene, eh?

Ei bine, problema e că nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat aici, în ţările române, cu dansul pinguinului între epoca flower power şi zilele noastre. Nimeni nu ştie exact care ornitolog sau cercetător polar i-a dat numele.

Şi nimeni nu ştie exact cine-i autorul variantei instrumentale de inspiraţie lăutărească care pur şi simplu s-a ivit din neant la patruj’ de ani după ce Europa trecuse la dansat alte dansuri, a suit în topul youtubosferei autohtone, a animat mii de nunţi prăfuite şi a dărâmat Braşoveanca de pe soclu.

Poate că nici nu există un compozitor. Poate că Dansul Pinguinului este cel dintâi produs postdecembrist al minţii noastre colective.

Important e că-l avem şi-i bucuria şi mândria noastră.

Şi mai avem şi asta. Nu râdeţi, nu plângeţi. E din suflet.

Related posts:

1. Episodul 235: Mîţa căpitan pe Titanic
2. Vrăjitorul din Doz
3. Urbi et dozatorbi

Acum am să vă arăt o poză veche cu Antonescu şi Mihai, de la Raiden.

Related posts:

1. Prinţ screen
2. Regal cu zero
3. Gasteropodul de piatră s-a dărâmat

“Ce s-ar întâmpla dacă un urmaş al regelui s-ar naşte handicapat sau dacă iese vreunul cu dizabilităţi, rămâi cu el şef de stat?” Chestia asta n-a ieşit din gura unui simpliot, ci din gura unui simpliot care ocupă cea mai înaltă funcţie în stat. Dacă până acum am fost doar amuzat că Băse împunge regi… frate, nu te pune nimeni să fii corect politic acolo, în adâncul sufletului tău, da’ când vorbeşti la TV vorbeşti la TV!

Azi vom discuta însă despre monarhie în general, pentru că, oricât m-ar îngrijora un preşedinte care se teme de “handicapaţi”, mai tare mă îngrijorează multitudinea de susţinători ai unui sistem anacronic şi vicios. Tare mă tem, oricât de conspiraţionist ar suna, că asta urmăreşte dementul. Să facă noi fani ai regalităţii, mniezău ştie în ce scopuri obscure. Touché, Băse.

Fraţilor. Nu ştiu cum să vă sparg balonul de săpun dar monarhia nu e bună. Oricum ai suci-o pe toate părţile, dânsa, în ipostaza ei europeană, contravine unor principii elementare ale democraţiei contemporane. Pe scurt, sunteţi naşpa.

Chiar şi aşa, simbolic – cum se cuvine într-o monarhie “modernă”–, cine dă dreptul familiei von Piştenbudenhausen asupra teritoriului în care domiciliez? Îi unge dumnezeu? Păi îmi pare rău jupâne, dacă tot mi se impune să fiu cetăţean al unui stat, vreau să fiu cetăţeanul unui stat pus la cale de oameni lucizi, nu de dumnezeul câtorva. O divinitate care, atunci când nu trimite urşi să sfâşie copii, nu există.

Dacă mă ambiţionez eu să ajung rege? Dacă sunt cel mai fin diplomat, cel mai vânjos orator, cel mai sensibil degustător de poşirci vechi? Dacă am pe deasupra şi un ştuţ de-un cot cu care îl pun pe Berlusconi la respect? Nu pot să ajung rege fiindcă nu m-am născut rege. Singura soluţie, şi nu în toate sistemele monarhice!, ar fi s-o conving pe eventuala moştenitoare să mă ia de bărbat, ceea ce nu ar fi deloc convenabil pentru mine deoarece reginele sunt crăcănate şi au dinţii strâmbi de la secole de incest.

Cum ar fi să n-aibă voie să candideze la preşedinţia unei republici decât Ponta (sau Băsescu sau Crin sau cine vă e vouă mai antipatic) (mie-mi stârnesc aceeaşi greaţă viscerală toţi trei) şi urmaşii lui pe linie paternă? Brrr, ştiu!

Singurul Rege.

Cât despre stabilitatea idilică cu ponei şi flori de câmp care se naşte pe loc în prezenţa unui rege, băi nene, cred că ar trebui să deschidem şi ochii când ne uităm înapoi la cei 80 de ani de monarhie. Adevărat, au fost conjuncturi favorabile acaparării de teritoriu. Ieei. Dar mai departe?

Mai departe, eu nu văd să fi trecut ţara prin vreo epocă de aur. Ne place, nu ne place, Cuza ne-a scos din feudalism şi războiul ruşilor cu turcii ne-a adus independenţa (bonus: alfabetizarea şi igiena au venit cu comuniştii). Sub poleiala mult adoratei perioade dintre războaie se ascund intrigi mai scârboase decât în era post-FSN, cu alegeri măsluite, foame, degringoladă, tiranie, habotnici şi fascişti de toate culorile şi între toate astea exportam nişte grâu fiindcă încă nu-l produceau alţii mai ieftin. Eram fix atât de relevanţi pe plan mondial cât suntem în anul de graţie 2011.

Ultimele monarhii din zilele noastre – Marea Britanie, Olanda şi ţările nordice – nu o duc bine pentru că au în frunte o mascotă eternă. O duc bine pentru că etica protestantă i-a transformat de-a lungul secolelor în oameni serioşi şi responsabili. Ar duce-o la fel de bine azi şi dacă s-ar fi transformat demult în cele mai republicane republici, ca fraţii lor, nemţii şi elveţienii. Sau ca finlandezii.

Pe Mihai nu poţi să-l condamni: era un tânăr cu procesoru’ modest care s-a trezit dat afară dintr-o ţară oricum dezagreabilă, nu singur, ci împreună cu o căruţă de bani. Păi io-n locul lui trăiam ca Maradona şi sigur nu apucam bătrâneţile. Zău, nu văd de ce nu l-aş lăsa să ţină un discurs în faţa Parlamentului în calitate de “fost”, aşa cum l-aş fi lăsat, de exemplu, şi pe Maurer dacă mai trăia. Adică, de ce nu? Câtă vreme nu vine cu pretenţii.

Dar m-aş opune unei monarhii constituţionale cu aceeaşi vehemenţă cu care m-aş opune unei monarhii absolute; direct, fără discuţii şi din principiu.

OK, poate aş fi de acord, dar cu rege ales. Pe cinci ani.

P.S. Distinşii cititori care nu-şi regăsesc opiniile în ce-am scris eu mai sus, dar fac parte în mod eronat din PNL sunt rugaţi să treacă în pula mea la ţărănişti.

Related posts:

1. Episodul 165: Mîţul Prinţ
2. Regal cu zero
3. În ştoiul evenimentelor

Related posts:

1. Episodul 91: Scaraoţchi, artist plastic
2. Cetăţene, nu fi trist căci limba lui Burebist
3. Episodul 246: Cetăţene, nu fi trist fiindcă gazele de şist

Related posts:

1. Episodul 39: Iisus face un banc
2. Episodul 185: Mîţa şi Iisus la mare şi la munte
3. Episodul 209: Mîţa şi Iisus se pierd pe munte

În 1718, la Veneţia se tipăreşte Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia de Anton Maria del Chiaro, un gagiu care trebăluia pe la curtea lui Brâncoveanu, cam cum trebăluia messer Ottaviano în ograda Principelui în romanul omonim al lui Eugen Barbu, care e un roman mişto.

Nu ştim dacă del Chiaro a murit şi el (spoiler alert!) cu un peşte în cur da’ ştim că volumul (Revoluţiile Valahiei) iese în româneşte, 211 ani mai târziu, cu menţiunea “blabla reeditat de Nicolae Iorga”. Pentru că ediţia italienească – cea mai recentă adică, cea din 1914 – nu-i de găsit pe interneţi, rămâne un mister pentru noi cât de invazivă a fost operaţia lui Iorga şi cât de fidelă traducerea, da’ textul rămâne savuros şi interesant. Partea întâi cel puţin.

Printre altele, Anton scrie despre limba dulce şi mieroasă a valahilor…

De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.

Despre corectitudinea lor politică şi respectul faţă de etniile conlocuitoare…

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Despre lăcaşele de cultură…

În Valahia nu se află ospătării ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme.

Despre mâncărurile tradiţionale…

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelui, şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului.

Despre înaltele culmi atinse în domeniul medical…

Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor.

Despre buda din fundul curţii…

Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.

Şi despre cum it’s all just a little bit of history repeating.

S-ar cădea [...] să fie şi o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectivă, e greu de închipuit, căci fiecare boier posedă câte-o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegreşte voevozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la aceştia.

Alte minunăţii bune şi rele despre valahi puteţi să mai răsfoiţi pe scribd sau, mai uşor da’ mai kitschy, pe acest sait.

Prea lung cârnatul de mai sus? Rezumat: un italian scria despre valahi pe vremea când italienii trebuiau să vină în Valahia ca să vadă valahi.

Related posts:

1. Ce e festival ca festivalul trece
2. Baza zece trece primejdia rea
3. Episodul 206: Mîţa trece la iudaism

Text şi foto: Ziua de Cluj.

Clujeanul Mihai Bogdan Pop este instructor de dans pentru elevii unei şcoli din Mănăştur, dar a ajuns vedetă în urmă cu 15 ani, când a lansat piesa „Dozatorul”, cunoscută printre primele piese dance din România.. Acum, “DJ Boroş” vrea să reintre pe piaţă, ca să folosească notorietatea pe care i-a asigurat-o, săptămâna trecută, un concurs naţional în care a ajuns pe locul secund.

Concursul, organizat de MTV, urmărea să stabilească cea mai bună piesă a ultimilor 15 ani, iar „Dozatorul” a fost pe punctul de a-l câştiga. În final câştigătoare a fost piesa „20” de la Voltaj, însă nimeni nu-şi face iluzia că întrecerea a fost corectă. „A fost categoric fraudă, nici nu se pune problema”, spune DJ Boroş, pentru faptul că, în ciuda susţinerii puternice a piesei „Dozatorul” de către blogosfera românească, piesa „20” era în orice moment cu câteva zeci de voturi peste piesa clujeanului.

„Eu sunt foarte mulţumit oricum, principalul câştigător sunt eu”, i-a spus Boroş reporterului ziuadecj.ro. Acum, pentru că în ultimele două săptămâni „am răspuns non-stop la telefoane de la ziarişti”, acesta vrea să folosească notorietatea pentru a reintra pe scenă. A şi compus deja o piesă de sezon, „Nu ne poate lua Crăciunul nimeni”, pentru care vrea să filmeze şi un videoclip. „Piesa este despre cei care vor să fure Crăciunul. Am două poliţiste care vor apărea unde se întâmplă lucruri ciudate, ca nişte apărători ai Crăciunului, şi luptă cu cei care vor să-l fure. Încercăm să obţinem autorizaţie ca să folosim o maşină de Poliţie în videoclip, dar dacă nu o vom obţine, o să cumpăr un girofar, am văzut unul în piaţa Mărăşti”, spune acesta.

În piesă, DJ Boroş introduce şi hitul său, „Dozatorul”: „Dozatorul nu a murit, doar s-a ridicat la cer şi curge cu fericire peste noi”, a explicat el.

Related posts:

1. Urbi et dozatorbi
2. Fără griji şi fără fani
3. Demi-TEC de viţă nobilă: Interviu cu DJ Boroş

Stai, astea-s numai truisme şi chestii pe care le ştiam deja. Căcat.

Mulţumesc băieţilor cu feisbucul şi twitterul, băieţilor cu bloage (o listă aproximativ completă la sîrb), băieţilor care au programat dozaTor 1 şi 2, băieţilor care-au pierdut nopţile cu mine la băgat voturi en gros, băieţilor care vor veni cu mine la următorul concert Voltaj să agităm un banner cu DJ Boroş.

We gave ‘em a run for their money.

Oricum, totul era…

…aranjat, şi dacă ţâţâiam din cur să facem un milion de voturi, făceau şi ei un milion plus trei. După cum tot sîrbu‘ le zice bine,

Acum urmează să auzim, timp de câteva luni, melodia lui Voltaj în powerplay la MTV şi ProFM (mă rog, s-o audă cine are urechi să asculte), Voltaj are să se umfle în pene că-s cei mai hit din ultimii 15 ani, iar DJ Boroş va rămâne acelaşi clujean simplu, umil şi simpatic. Da’ numa’ zic: dacă eraţi băieţi deştepţi, lăsaţi melodia lui Boroş să câştige, o declaraţi hitul ultimilor 15 ani, puneaţi un băiat bun să-i facă un remix 2010, îl luaţi pe Boroş sub aripa MediaPro şi-l vindeaţi pe bani grei încă 2-3 ani. Ca noutate aleasă de populaţie, fraierilor, că Voltaj n-o să fie tineri mereu, să trăiască aşa cum ştiu ei.

Între timp noi ne regrupăm. Următorul pas: alegerile dintr-o republică bananieră (sorry Moldova, ne-ai prins ocupaţi) sau Olguţa pe locul 1 la Roblogfest.

Related posts:

1. Fugi, Boroş, fugi, pe Inna să o ajungi
2. Când o face plopul opere
3. Vrăjitorul din Doz