Ghici, ghicitoarea mea, ce e o structurã de patru fraze, repetatã timp de câteva minute, prima frazã fiind enunțatã într-o tonalitate minorã, iar cea de a doua în fapt o secvențã (ușor modificatã) a celei dintâi, plasatã la o terțã ascendentã și armonizatã cu acorduri din relativa majorã a tonalitãții inițiale; a treia frazã – o variație a celei dintâi, iar cea de a patra identicã cu a doua, acordurile utilizate fiind treptele I și V din douã tonalitãți relative între ele (de exemplu, la minor și Do major; fa minor și La bemol major) iar linia melodicã fiind un profil în zig-zag și alternând între arpegii și mers treptat?

Dansul pinguinului, evident.

Nu puteţi nega faptul cã dansul pinguinului, la suprafaţã ridicol da’ tragic şi abisal pe dinãuntru (ca cam tot ce trece prin cultura noastrã), e un important şi interesant fenomen proletar al erei noastre. Mai ceva decât au fost lambada sau meneaito, din pricini foarte evidente de naturã socialã pe cari poate le-aţi vãzut şi voi pe la televizor.

Cã unii sunt snobi şi nu le place, durerea lor! – io zic cã soarele nostru a intrat de vreo patru ani buni în zodia pinguinului. La nuntã, la botez, la cumetrie, dansul pinguinului e acolo şi îşi face treaba; pe plajã la Eforie, stâng-stâng, drept-drept; la protest cu sindicaliştii, faţã-spate, un-doi-trei. Când îi e foame, ca cum ar fi zis Creangã, românul danseazã pinguinul, iar acesta nu e un lucru rãu fiindcã pinguinul e neaoş şi autentic.

Mã rog, neaoş şi autentic ca sarmalele sau mititeii, adicã împrumutat din patrimoniul universal şi adaptat plaiului mioritic. Deşi s-au mai scris multe în legãturã cu originea acestui dans (gugãl it nigãr), vreau şi io sã mã fac vinovat de un mic enciclopedism şi sã vã prezint istoria Pinguinului într-o manierã mai coloratã.

Originile dansului tip trenuleţ se gãsesc în îndepãrtata Cubã, unde trista şi de-nerepetata istorie spune cã sclavii originari din Congo nu prea puteau sã se zbânţuie altfel din pricina lanţurilor cu care erau dotaţi. Astfel se nãscu conga, dans interzis sub regimul Machado fiindcã ducea într-un fel sau altul la lupte de stradã. Nu e nevoie sã vã descriu conga, aţi vãzut-o în desene animate şi filme de epocã. Dacã eşti în fruntea şirului e musai sã porţi pe cap un abajur. Şi dacã tot veni vorba de Bugs Bunny…

De la Havana la Gãeşti e cale lungã, cale care trece prin California, unde în anii 50 a luat naştere bunny-hopul, un dans al pinguinului care era încã logic, pen’ cã iepurii, spre deosebire de pinguini, ţopãie.

Din momentul în care primul şir de beţivi a fãcut primii trei paşi în faţã pe înregistrarea epocalã a orchestrei lui Ray Anthony, istoria era scrisã şi pinguinul moldo-valah devenise o mândreţe de ou.

Dar bildungsromanu’ dansului nostru nu-i atât de scurt. Din America anilor ’50 pinguinul migreazã pe meleaguri ceva mai prielnice dânsului, anume în Scandinavia şi ţãrile baltice, unde devine nebunia anilor ’63-‘65. Finlandezii i-au spus Letkajenkka, adicã un fel anume de jenkka, care-i un fel de polcã ciudatã a lor, din vremuri imemoriale, rudã cu toate polcile Europei. Europa i-a spus Letkis, Летка-енка, Letkiss, Let’s kiss, Lasst uns küssen…

Pânã la urmã şirul de dansatori a ajuns (trecând şi prin petrecerile de apartament ale bunicilor voştri, sigur îşi amintesc ei ceva dacã îi trãzneşte proustianismul) în Grecia, unde ritmurile complexe şi incitante ale dansului pinguinului se întâlneşte şi azi mâhânca-ţe-aş: trebe’ doar sã întrebi de Gianka (Γιάνκα).

Începe sã semene, eh?

Ei bine, problema e cã nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat aici, în ţãrile române, cu dansul pinguinului între epoca flower power şi zilele noastre. Nimeni nu ştie exact care ornitolog sau cercetãtor polar i-a dat numele.

Şi nimeni nu ştie exact cine-i autorul variantei instrumentale de inspiraţie lãutãreascã care pur şi simplu s-a ivit din neant la patruj’ de ani dupã ce Europa trecuse la dansat alte dansuri, a suit în topul youtubosferei autohtone, a animat mii de nunţi prãfuite şi a dãrâmat Braşoveanca de pe soclu.

Poate cã nici nu existã un compozitor. Poate cã Dansul Pinguinului este cel dintâi produs postdecembrist al minţii noastre colective.

Important e cã-l avem şi-i bucuria şi mândria noastrã.

Şi mai avem şi asta. Nu râdeţi, nu plângeţi. E din suflet.

Related Posts

1. Episodul 235: Mîţa cãpitan pe Titanic
2. Vrãjitorul din Doz
3. Urbi et dozatorbi

Acum am sã vã arãt o pozã veche cu Antonescu şi Mihai, de la Raiden.

Related Posts

1. Prinţ screen
2. Regal cu zero
3. Gasteropodul de piatrã s-a dãrâmat

“Ce s-ar întâmpla dacă un urmaş al regelui s-ar naşte handicapat sau dacă iese vreunul cu dizabilităţi, rămâi cu el şef de stat?” Chestia asta n-a ieşit din gura unui simpliot, ci din gura unui simpliot care ocupã cea mai înaltã funcţie în stat. Dacã pânã acum am fost doar amuzat cã Bãse împunge regi… frate, nu te pune nimeni sã fii corect politic acolo, în adâncul sufletului tãu, da’ când vorbeşti la TV vorbeşti la TV!

Azi vom discuta însã despre monarhie în general, pentru cã, oricât m-ar îngrijora un preşedinte care se teme de “handicapaţi”, mai tare mã îngrijoreazã multitudinea de susţinãtori ai unui sistem anacronic şi vicios. Tare mã tem, oricât de conspiraţionist ar suna, cã asta urmãreşte dementul. Sã facã noi fani ai regalitãţii, mniezãu ştie în ce scopuri obscure. Touché, Bãse.

Fraţilor. Nu ştiu cum sã vã sparg balonul de sãpun dar monarhia nu e bunã. Oricum ai suci-o pe toate pãrţile, dânsa, în ipostaza ei europeanã, contravine unor principii elementare ale democraţiei contemporane. Pe scurt, sunteţi naşpa.

Chiar şi aşa, simbolic – cum se cuvine într-o monarhie “modernã”–, cine dã dreptul familiei von Piştenbudenhausen asupra teritoriului în care domiciliez? Îi unge dumnezeu? Pãi îmi pare rãu jupâne, dacã tot mi se impune sã fiu cetãţean al unui stat, vreau sã fiu cetãţeanul unui stat pus la cale de oameni lucizi, nu de dumnezeul câtorva. O divinitate care, atunci când nu trimite urşi sã sfâşie copii, nu existã.

Dacã mã ambiţionez eu sã ajung rege? Dacã sunt cel mai fin diplomat, cel mai vânjos orator, cel mai sensibil degustãtor de poşirci vechi? Dacã am pe deasupra şi un ştuţ de-un cot cu care îl pun pe Berlusconi la respect? Nu pot sã ajung rege fiindcã nu m-am nãscut rege. Singura soluţie, şi nu în toate sistemele monarhice!, ar fi s-o conving pe eventuala moştenitoare sã mã ia de bãrbat, ceea ce nu ar fi deloc convenabil pentru mine deoarece reginele sunt crãcãnate şi au dinţii strâmbi de la secole de incest.

Cum ar fi sã n-aibã voie sã candideze la preşedinţia unei republici decât Ponta (sau Bãsescu sau Crin sau cine vã e vouã mai antipatic) (mie-mi stârnesc aceeaşi greaţã visceralã toţi trei) şi urmaşii lui pe linie paternã? Brrr, ştiu!

Singurul Rege.

Cât despre stabilitatea idilicã cu ponei şi flori de câmp care se naşte pe loc în prezenţa unui rege, bãi nene, cred cã ar trebui sã deschidem şi ochii când ne uitãm înapoi la cei 80 de ani de monarhie. Adevãrat, au fost conjuncturi favorabile acaparãrii de teritoriu. Ieei. Dar mai departe?

Mai departe, eu nu vãd sã fi trecut ţara prin vreo epocã de aur. Ne place, nu ne place, Cuza ne-a scos din feudalism şi rãzboiul ruşilor cu turcii ne-a adus independenţa (bonus: alfabetizarea şi igiena au venit cu comuniştii). Sub poleiala mult adoratei perioade dintre rãzboaie se ascund intrigi mai scârboase decât în era post-FSN, cu alegeri mãsluite, foame, degringoladã, tiranie, habotnici şi fascişti de toate culorile şi între toate astea exportam nişte grâu fiindcã încã nu-l produceau alţii mai ieftin. Eram fix atât de relevanţi pe plan mondial cât suntem în anul de graţie 2011.

Ultimele monarhii din zilele noastre – Marea Britanie, Olanda şi ţãrile nordice – nu o duc bine pentru cã au în frunte o mascotã eternã. O duc bine pentru cã etica protestantã i-a transformat de-a lungul secolelor în oameni serioşi şi responsabili. Ar duce-o la fel de bine azi şi dacã s-ar fi transformat demult în cele mai republicane republici, ca fraţii lor, nemţii şi elveţienii. Sau ca finlandezii.

Pe Mihai nu poţi sã-l condamni: era un tânãr cu procesoru’ modest care s-a trezit dat afarã dintr-o ţarã oricum dezagreabilã, nu singur, ci împreunã cu o cãruţã de bani. Pãi io-n locul lui trãiam ca Maradona şi sigur nu apucam bãtrâneţile. Zãu, nu vãd de ce nu l-aş lãsa sã ţinã un discurs în faţa Parlamentului în calitate de “fost”, aşa cum l-aş fi lãsat, de exemplu, şi pe Maurer dacã mai trãia. Adicã, de ce nu? Câtã vreme nu vine cu pretenţii.

Dar m-aş opune unei monarhii constituţionale cu aceeaşi vehemenţã cu care m-aş opune unei monarhii absolute; direct, fãrã discuţii şi din principiu.

OK, poate aş fi de acord, dar cu rege ales. Pe cinci ani.

P.S. Distinşii cititori care nu-şi regãsesc opiniile în ce-am scris eu mai sus, dar fac parte în mod eronat din PNL sunt rugaţi sã treacã în pula mea la ţãrãnişti.

Related Posts

1. Episodul 165: Mîţul Prinţ
2. Regal cu zero
3. În ştoiul evenimentelor

Related Posts

1. Episodul 91: Scaraoţchi, artist plastic
2. Cetãţene, nu fi trist cãci limba lui Burebist
3. Pudrã de talc şou

Related Posts

1. Episodul 39: Iisus face un banc
2. Episodul 185: Mîţa şi Iisus la mare şi la munte
3. Episodul 209: Mîţa şi Iisus se pierd pe munte

În 1718, la Veneţia se tipãreşte Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia de Anton Maria del Chiaro, un gagiu care trebãluia pe la curtea lui Brâncoveanu, cam cum trebãluia messer Ottaviano în ograda Principelui în romanul omonim al lui Eugen Barbu, care e un roman mişto.

Nu ştim dacã del Chiaro a murit şi el (spoiler alert!) cu un peşte în cur da’ ştim cã volumul (Revoluţiile Valahiei) iese în româneşte, 211 ani mai târziu, cu menţiunea “blabla reeditat de Nicolae Iorga”. Pentru cã ediţia italieneascã – cea mai recentã adicã, cea din 1914 – nu-i de gãsit pe interneţi, rãmâne un mister pentru noi cât de invazivã a fost operaţia lui Iorga şi cât de fidelã traducerea, da’ textul rãmâne savuros şi interesant. Partea întâi cel puţin.

Printre altele, Anton scrie despre limba dulce şi mieroasã a valahilor…

De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.

Despre corectitudinea lor politicã şi respectul faţã de etniile conlocuitoare…

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Despre lãcaşele de culturã…

În Valahia nu se află ospătării ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme.

Despre mâncãrurile tradiţionale…

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelui, şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului.

Despre înaltele culmi atinse în domeniul medical…

Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor.

Despre buda din fundul curţii…

Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.

Şi despre cum it’s all just a little bit of history repeating.

S-ar cădea [...] să fie şi o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectivă, e greu de închipuit, căci fiecare boier posedă câte-o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegreşte voevozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la aceştia.

Alte minunãţii bune şi rele despre valahi puteţi sã mai rãsfoiţi pe scribd sau, mai uşor da’ mai kitschy, pe acest sait.

Prea lung cârnatul de mai sus? Rezumat: un italian scria despre valahi pe vremea când italienii trebuiau sã vinã în Valahia ca sã vadã valahi.

Related Posts

1. Ce e festival ca festivalul trece
2. Baza zece trece primejdia rea
3. Episodul 206: Mîţa trece la iudaism

Text şi foto: Ziua de Cluj.

Clujeanul Mihai Bogdan Pop este instructor de dans pentru elevii unei şcoli din Mănăştur, dar a ajuns vedetă în urmă cu 15 ani, când a lansat piesa „Dozatorul”, cunoscută printre primele piese dance din România.. Acum, “DJ Boroş” vrea să reintre pe piaţă, ca să folosească notorietatea pe care i-a asigurat-o, săptămâna trecută, un concurs naţional în care a ajuns pe locul secund.

Concursul, organizat de MTV, urmărea să stabilească cea mai bună piesă a ultimilor 15 ani, iar „Dozatorul” a fost pe punctul de a-l câştiga. În final câştigătoare a fost piesa „20” de la Voltaj, însă nimeni nu-şi face iluzia că întrecerea a fost corectă. „A fost categoric fraudă, nici nu se pune problema”, spune DJ Boroş, pentru faptul că, în ciuda susţinerii puternice a piesei „Dozatorul” de către blogosfera românească, piesa „20” era în orice moment cu câteva zeci de voturi peste piesa clujeanului.

„Eu sunt foarte mulţumit oricum, principalul câştigător sunt eu”, i-a spus Boroş reporterului ziuadecj.ro. Acum, pentru că în ultimele două săptămâni „am răspuns non-stop la telefoane de la ziarişti”, acesta vrea să folosească notorietatea pentru a reintra pe scenă. A şi compus deja o piesă de sezon, „Nu ne poate lua Crăciunul nimeni”, pentru care vrea să filmeze şi un videoclip. „Piesa este despre cei care vor să fure Crăciunul. Am două poliţiste care vor apărea unde se întâmplă lucruri ciudate, ca nişte apărători ai Crăciunului, şi luptă cu cei care vor să-l fure. Încercăm să obţinem autorizaţie ca să folosim o maşină de Poliţie în videoclip, dar dacă nu o vom obţine, o să cumpăr un girofar, am văzut unul în piaţa Mărăşti”, spune acesta.

În piesă, DJ Boroş introduce şi hitul său, „Dozatorul”: „Dozatorul nu a murit, doar s-a ridicat la cer şi curge cu fericire peste noi”, a explicat el.

Related Posts

1. Urbi et dozatorbi
2. Fãrã griji şi fãrã fani
3. Demi-TEC de viţã nobilã: Interviu cu DJ Boroş

Stai, astea-s numai truisme şi chestii pe care le ştiam deja. Cãcat.

Mulţumesc bãieţilor cu feisbucul şi twitterul, bãieţilor cu bloage (o listã aproximativ completã la sîrb), bãieţilor care au programat dozaTor 1 şi 2, bãieţilor care-au pierdut nopţile cu mine la bãgat voturi en gros, bãieţilor care vor veni cu mine la urmãtorul concert Voltaj sã agitãm un banner cu DJ Boroş.

We gave ‘em a run for their money.

Oricum, totul era…

…aranjat, şi dacã ţâţâiam din cur sã facem un milion de voturi, fãceau şi ei un milion plus trei. Dupã cum tot sîrbu‘ le zice bine,

Acum urmează să auzim, timp de câteva luni, melodia lui Voltaj în powerplay la MTV şi ProFM (mă rog, s-o audă cine are urechi să asculte), Voltaj are să se umfle în pene că-s cei mai hit din ultimii 15 ani, iar DJ Boroş va rămâne acelaşi clujean simplu, umil şi simpatic. Da’ numa’ zic: dacă eraţi băieţi deştepţi, lăsaţi melodia lui Boroş să câştige, o declaraţi hitul ultimilor 15 ani, puneaţi un băiat bun să-i facă un remix 2010, îl luaţi pe Boroş sub aripa MediaPro şi-l vindeaţi pe bani grei încă 2-3 ani. Ca noutate aleasă de populaţie, fraierilor, că Voltaj n-o să fie tineri mereu, să trăiască aşa cum ştiu ei.

Între timp noi ne regrupãm. Urmãtorul pas: alegerile dintr-o republicã bananierã (sorry Moldova, ne-ai prins ocupaţi) sau Olguţa pe locul 1 la Roblogfest.

Related Posts

1. Fugi, Boroş, fugi, pe Inna sã o ajungi
2. Vrãjitorul din Doz
3. Când o face plopul opere

Lupta pentru Dozator seamãnã foarte mult cu eshatologia vechilor germanici. Vikingii bãrboşi care-şi dovedeau vitejia erau luaţi de valkirii (nu alea din Starcraft) şi ajungeau dupã moarte în Valahia Valhala, unde se ungeau cu ulei în vederea bãtãliei finale, un fel de “30 noiembrie pe saitul MTV” când zeii se confruntau cu ceva invadatori intergalactici care erau cel puţin la fel de coioşi ca ei.

Pentru cã vikingii erau nişte fatalişti par excellence, ştiau dinainte cã urmeazã sã piardã acea bãtãlie (moment în care întreg Cosmosul urma sã o ia de la capãt oricum) dar în loc sã zicã “BAG PVLA FRATRE” şi sã-şi aprindã o ţigare pe margine, îşi asumau participarea la luptã ca scop în sine. Ce poate fi mai romantic? Atitudinea asta i-a marcat pe vecie pe nemţi şi, ia te uitã, au autostrãzi.

Aşa ar trebui sã facem şi noi, mai ales cã la Boroşdämmerungul nostru pot contribui cu voturi şi femeile şi copiii, categorii sociale care, în credinţa triburilor germanice, ajungeau din oficiu în iad.

Related Posts

1. Ghipso facto
2. Urbi et dozatorbi
3. Fugi, Boroş, fugi, pe Inna sã o ajungi

Asta înseamnã cã zeci de oameni considerã, pe bunã dreptate, cã muzica de cãcat meritã un vot de blam. Mai înseamnã cã zeci de oameni cinstesc amintirea dozatorului TEC, simbol al anilor ‘90 şi motivul principal pentru care copiii noştri vor avea, poate, trei ochi sau piele fosforescentã.

S-au raliat cauzei noastre şi au propovãduit-o pe blog sau pe feisbuc o mânã de mici sau mari formatori de opinie: Sîrb, Eftimie, Buciuman de la Rezistenţa, Krossfire, Bezbojnicul, comunitatea cãţelului pirat, Zergu. Dacã uit pe cineva, strigaţi acilea pentru eternã gratitudine. Sunteţi nişte bomboane de oameni, diabetu’ canibalilor, ce mai.

Problema este cã, deşi timpul încã nu-i pierdut, locul 5 pare a se îndepãrta din ce în ce mai mult. Asta poate însemna douã lucruri:

- Votul e o mânãrie infectã (de la bun început sunt aceleaşi cinci piese de cãcat în top şi parcã fiecare vot pentru Boroş îi aduce un punct şi fufei de Inna).

- Noi, adicãtelea eu şi cei câţiva de mai sus şi cititorii noştri iubiţi şi iubitori care ştiu sã aprecieze o glumã bunã, suntem blazaţi şi leneşi şi nu putem sã ne unim nici mãcar pentru cea mai nobilã dintre cauze.

Ştii, cãlãtorule prin blogosferã, amintirea dozatorului e pe moarte. Poţi sã votezi zilnic (uite aici linkul unde poţi sã votezi zilnic) ca s-o salvezi. Şi sã arãţi în acelaşi timp muie industriei muzicale autohtone.

Drept rãsplatã anticipatã pentru micul efort care înseamnã atât de mult (şi fiindcã merge atât de bine cu povestea de ieri), vã ofer “Câinii” aceluiaşi nemuritor Orfeu al sfârşitului de secol douãzeci. DJ Boroş:

Related Posts

1. Demi-TEC de viţã nobilã: Interviu cu DJ Boroş
2. Votul e bine când se terminã cu bine
3. Vrãjitorul din Doz