Trişti şi câştigi

Bã, ştiu cã ãsta-i semn de blog de cãcat, da’ trebuie sã mã vãicãresc niţel pe cale sentimentalã. Am îmbãtrânit şi fiecare rând de beri se prezintã la pachet cu “bã, domnule T., câţi eram cândva şi câţi am rãmas şi lumea s-a schimbat şi oamenii au devenit serioşi”. Am îmbãtrânit şi deschid geamantane cu felurite artefacte despre care ştiu sigur cã au o încãrcãturã sentimentalã da’ am uitat-o. Am îmbãtrânit şi deschid caiete vechi şi mã gândesc cã cândva eram în stare sã scriem minunãţii, am fi figurat în antologii la un loc cu Bogza.

Atunci îmi aduc aminte (oau, nu m-am ramolit de tot, îmi amintesc ceva!) cã încã locuiesc într-un beci psihedelic şi cã berea “Bere” de la Mega Image e un leu patruzeci şi-i chiar bãubilã. Pe deasupra,…

Versace saşi în Versace saci

Cã tot am elucubrat pe tema sãrãciei: nu vi se întâmplã foarte des sã vedeţi pe bãieţii de cartier şi pe alte lepre amãrâte câte un logo sclipicios cu D&G sau Versace? Acest cântecel al iubiţilor mei Kinkşi ocheşte şi loveşte cel mai bine emoţionantul fenomen, transpunându-l în mahalaua londonezã.

De la vlãdicã la op-Kinkã

Nu v-am mai pus de mult nişte muzici frumoase.

Acum vreo trei sãptãmâni (aici) îmi dãdeam cu pãrerea despre cât de lin mi se pare mie cã se continuã Beatles prin Pink Floyd. Nu mã puteţi contrazice, sunt înţelept şi am gusturi ireproşabile.

Ce nu ştie însã tot satul este cã “the fab four” mai au o rudã apropiatã, al doilea bocanc al invaziei britanice şi – probabil – formaţia mea preferatã. E vorba despre the Kinks, teribilul şi prelungul (1963-1996) incest al fraţilor Ray şi Dave Davies. Exact, o dragoste cu nãbãdãi dupã modelul McCartney-Lennon sau Gilmour-Waters.