Trişti şi câştigi

Bă, ştiu că ăsta-i semn de blog de căcat, da’ trebuie să mă văicăresc niţel pe cale sentimentală. Am îmbătrânit şi fiecare rând de beri se prezintă la pachet cu “bă, domnule T., câţi eram cândva şi câţi am rămas şi lumea s-a schimbat şi oamenii au devenit serioşi”. Am îmbătrânit şi deschid geamantane cu felurite artefacte despre care ştiu sigur că au o încărcătură sentimentală da’ am uitat-o. Am îmbătrânit şi deschid caiete vechi şi mă gândesc că cândva eram în stare să scriem minunăţii, am fi figurat în antologii la un loc cu Bogza.

Atunci îmi aduc aminte (oau, nu m-am ramolit de tot, îmi amintesc ceva!) că încă locuiesc într-un beci psihedelic şi că berea “Bere” de la Mega Image e un leu patruzeci şi-i chiar băubilă. Pe deasupra,…

Versace saşi în Versace saci

Că tot am elucubrat pe tema sărăciei: nu vi se întâmplă foarte des să vedeţi pe băieţii de cartier şi pe alte lepre amărâte câte un logo sclipicios cu D&G sau Versace? Acest cântecel al iubiţilor mei Kinkşi ocheşte şi loveşte cel mai bine emoţionantul fenomen, transpunându-l în mahalaua londoneză.

De la vlădică la op-Kinkă

Nu v-am mai pus de mult nişte muzici frumoase.

Acum vreo trei săptămâni (aici) îmi dădeam cu părerea despre cât de lin mi se pare mie că se continuă Beatles prin Pink Floyd. Nu mă puteţi contrazice, sunt înţelept şi am gusturi ireproşabile.

Ce nu ştie însă tot satul este că “the fab four” mai au o rudă apropiată, al doilea bocanc al invaziei britanice şi – probabil – formaţia mea preferată. E vorba despre the Kinks, teribilul şi prelungul (1963-1996) incest al fraţilor Ray şi Dave Davies. Exact, o dragoste cu năbădăi după modelul McCartney-Lennon sau Gilmour-Waters.