Azi pe afiş, ghefilte fiş

Maratonul klezmorimilor s-a încheiat şi mi-a înveselit toamna în mod iremediabil; dupã cum poate ştiţi, luna septembrie îmi aduce de obicei de mari depresii pentru cã într-însa îmbãtrânesc.

În cadrul sus-numitului maraton, distinsul bãrbos Shai Shweitzer (pseudonim pentru concerte klezmer, acilea tot S. Vasile mã cheamã) a uitat o zi întreagã de mizeria condiţiei umane şi s-a înfruptat cu niscai muzici de maximã calitate, fix în curte la Muzeul ţãranului, la umbrã şi lângã o bere rece. În public – crema şi spuma comunitãţii evreieşti (Irina Cajal, Aurel Vainer et al.), o sumedenie de copii jucãuşi şi bãbuţe sprintene, connaisseuri şi connaisseuze ai culturii idiş de care şi eu sunt tare legat.

Pâine şi circumcizii

S-a fãcut deja cinci septembrie? Pãi e climaxu’ superculminant al lu’ Yiddisher Velt, o manifestaţie culturalã pe care o aşteptam de o grãmadã de vreme. Iatã cu ce, care va sã zicã, de la 11 pânã seara, domnilor, la Muzeul ţãranului, am sã-mi alimentez pasiunea pentru triburile lui Israel. Care-şi spalã azi prin muzicã ruşinea pentru Vechiul testament. Mazel tov!

Lãutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat urmãtorul principiu: Nu existã muzicã româneascã bunã. Oricât aş fi de acord cã suntem o culturã minorã, tind sã-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zãu.

Menţionez cã tot ce-i mai jos (de la folclor la roacãrie) e pur subiectiv şi urmeazã multe iutuburi care se vor încãrca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am sã omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, existã muzica lãutãreascã. Rezultatul colaborãrii multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adicã un produs de o adâncime poeticã care-i face pe Sorescu şi pe Nichita sã înghitã în sec şi sã facã pe ei un pic în pantaloni.

Ţambal mascat

“Bunã seara bã, sãru’mâna fã [...] Bagã, Şantele!!!”

Şantelu’ la care se face referire este Stefan Hantel, producãtor şi DJ neamţ care a surprins de minune spiritul dezlânat al Balcanilor neîmblânziţi pe care atât de mult îi iubim.

Nemţii au o pasiune pentru muzica est-europeanã, toate cãminele lor duduie de “Balkan-parties” deci scena e plinã de viaţã şi produsul de calitate n-are cum sã nu rãsarã dintr-însa. Vi-l recomand pe Shantel fiindcã mai mult ca sigur nu vã place Omfo, deşi e pãcat.

Încã una şi mã haiduc

Mã “inerveazã” la culme paseiştii care zeificã ţãranul român sau care vãd în folclorul nostru (un folclor minunat, de altfel) altceva decât este: un folclor de naţie minorã, interesant şi demn de studiu dar cu nimic mai puţin brut şi “pãmântean” ca orice alt folclor. Cultul haiducilor e una din manifestãrile cele mai vizibile ale sus-numiţilor. Vouã vã plac haiducii?

Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalãi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţã între spaima codrului de la 1800 şi gãinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casã cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au fãcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.