Şi ku klux klan, şi cu sufletu-n rai

Hai să vă povestesc şi vouă o chestiune care m-a întristat pentru că este tristă.

Deunăzi am asistat la o discuţie cu biografa lui Sergiu Comissiona (pentru profani, un dirijor de oareşcare renume cari a activat în principal în SUA şi Canada). O cucoană mult prea conştientă de prestanţa ei, predătoare de literatură la community college, cu un număr impresionant de poezii publicate de International Library of Poetry (ăla era un sait ridicol care scotea antologii cu oricine se înscria într-însul şi făcea mulţi bani vânzând antologiile aceloraşi indivizi; era şi eu să cad în plasă când eram în clasa a 8-a că îţi trimiteau scrisori fancy; mi-am dat seama la timp că scriam ca pula).

Şi distinsa doamnă s-a pus pe povestit, între două anecdote neamuzante, cum a ajuns dânsa să-l cunoască pe reputatul dirijor. Citez din Jewish Independent:

Azi pe afiş, ghefilte fiş

Maratonul klezmorimilor s-a încheiat şi mi-a înveselit toamna în mod iremediabil; după cum poate ştiţi, luna septembrie îmi aduce de obicei de mari depresii pentru că într-însa îmbătrânesc.

În cadrul sus-numitului maraton, distinsul bărbos Shai Shweitzer (pseudonim pentru concerte klezmer, acilea tot S. Vasile mă cheamă) a uitat o zi întreagă de mizeria condiţiei umane şi s-a înfruptat cu niscai muzici de maximă calitate, fix în curte la Muzeul ţăranului, la umbră şi lângă o bere rece. În public – crema şi spuma comunităţii evreieşti (Irina Cajal, Aurel Vainer et al.), o sumedenie de copii jucăuşi şi băbuţe sprintene, connaisseuri şi connaisseuze ai culturii idiş de care şi eu sunt tare legat.

Pâine şi circumcizii

S-a făcut deja cinci septembrie? Păi e climaxu’ superculminant al lu’ Yiddisher Velt, o manifestaţie culturală pe care o aşteptam de o grămadă de vreme. Iată cu ce, care va să zică, de la 11 până seara, domnilor, la Muzeul ţăranului, am să-mi alimentez pasiunea pentru triburile lui Israel. Care-şi spală azi prin muzică ruşinea pentru Vechiul testament. Mazel tov!

Lăutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat următorul principiu: Nu există muzică românească bună. Oricât aş fi de acord că suntem o cultură minoră, tind să-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zău.

Menţionez că tot ce-i mai jos (de la folclor la roacărie) e pur subiectiv şi urmează multe iutuburi care se vor încărca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am să omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, există muzica lăutărească. Rezultatul colaborării multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adică un produs de o adâncime poetică care-i face pe Sorescu şi pe Nichita să înghită în sec şi să facă pe ei un pic în pantaloni.

Ţambal mascat

“Bună seara bă, săru’mâna fă [...] Bagă, Şantele!!!”

Şantelu’ la care se face referire este Stefan Hantel, producător şi DJ neamţ care a surprins de minune spiritul dezlânat al Balcanilor neîmblânziţi pe care atât de mult îi iubim.

Nemţii au o pasiune pentru muzica est-europeană, toate căminele lor duduie de “Balkan-parties” deci scena e plină de viaţă şi produsul de calitate n-are cum să nu răsară dintr-însa. Vi-l recomand pe Shantel fiindcă mai mult ca sigur nu vă place Omfo, deşi e păcat.

Încă una şi mă haiduc

Mă “inervează” la culme paseiştii care zeifică ţăranul român sau care văd în folclorul nostru (un folclor minunat, de altfel) altceva decât este: un folclor de naţie minoră, interesant şi demn de studiu dar cu nimic mai puţin brut şi “pământean” ca orice alt folclor. Cultul haiducilor e una din manifestările cele mai vizibile ale sus-numiţilor. Vouă vă plac haiducii?

Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalăi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţă între spaima codrului de la 1800 şi găinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casă cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au făcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.