Cârnaţul, fie el wurst, saucisson, sugiuc, debreţin sau oltenesc, patrician, cabanos sau de Pleşcoi, este cel mai apropiat în formă şi consistenţă de falusul uman (spun amatorii falusului uman), ceea ce îi conferă din start un statut foarte speşăl, de monarh al carmangeriei, de dumne-mezel, pentru cei mai religioşi. Io-i zic cârnaţ, nu cârnat, fiindcă-i mai apropiat de latinescul în care-şi află obârşia etimologică şi gastronomică.

Vom vorbi despre cârnaţ fiindcă am de elucidat un mister.

Acum vreo săptămână (ştiu, trebuia să vă scriu despre asta încă de când s-a întâmplat da’ abia am depăşit trauma) urma să beau nişte bere. După cum poate ştiţi, acest lucru se întâmplă mai rar în zilele noastre. Şi m-am gândit eu, băi Vasile, ştii ce merge cu bere? Eh. Păi cum ce? Cârnaţ. O porţie amplă de cârnaţ.

Cârnaţii de care dispuneam erau ceva mai generoşi decât cârnaţii de bere obişnuiţi. Să zicem 8-10 cm în lungime. Compoziţia, dubioasă, ca-n oricare maţ de cârnaţ: aş zice o treime vită, o treime porc şi o treime slănină. Nu vreau să ştiu dacă vita lătra, porcul mieuna sau slănina vorbea. Am încredere în producători.

Scot teflonu’ din sculărie, îl pun pe aragaz, trântesc înăuntru cârnaţii. Ca la carte. Cum sigur fac şi bucătarii cu stele Michelin când ajung acasă îngreţoşaţi de câtă langustină au eviscerat pentru ambasadorul Paraguayului.

Cârnaţii încep să sfârâie, prin urmare apuc un capac de dimensiuni potrivite şi îl plasez pe tigaie. Ca la carte. Cum sigur fac şi [...] Cârnaţii sfârâie acum înfundat, ca un tunet în depărtare când îi vară şi vine o ploaie răcoritoare.

Şi-acum ne jucăm jocu’ cu aşteptarea (în engleză treaba asta sună bine). Cârnaţii sfârâie mai departe, ca vântul din Vama Veche.

Când socot că cârnaţii-s aproape gata, mă înmânuşez cu apucătorul şi dau să ridic capacul doar puţin, cât să văd dacă s-au rumenit bine şi să inspir niţel ca Nastratin din mireasma lor primordială care, mă gândeam io, la momentul ăsta l-ar îmbia şi pe Iehova mai ceva ca capra lu’ Abel sau ce pula mea jertfea el de s-a ofticat frac’su şi aşa mai departe.

Ridic capacul doar puţin.

ÎN MOMENTUL ĂLA…

Am auzit un fel de împuşcătură. La vreo doi metri de tigaie zăcea un cârnaţ.

Cel mai mare şi mai suculent dintre cârnaţi făcuse jvîp! prin deschizătura furnalului diavolesc în care frigeau prietenii lui şi bălea acum pe gresia proaspăt mopuită. Sărise fix la gâtul meu, cât p-aci să mă nimerească. Poate mă transformam în cârnaţ. Poate acum nu vă mai scria un om, vă scria un cârnaţ.

Nici acum nu cre’ că mi-am revenit din şoc. Frăţică, ştiam că din tigăi sar chestii. Da’ o chestie mare cât o puţă cinstită? Să pocnească, să se dea la om, să facă multiplu salt mortal şi să zboare doi metri? Cu boltă? Du-te-n căcat. De acum încolo mănânc mici.

Cum? De ce? Prin ce mijloace supranaturale?

Poate a zburat cu Lufthansa, precum am învăţat mai demult că fac cârnaţii.

Poate era chiar infamu’ fliegender Holländer. E binecunoscut faptul că în limba germană orice sufixezi cu “–er” e un sortiment de cârnaţ tradiţional (nota redacţiei: cuvintele cu –er dublu gen Wanderer sau Zauberer denotă un sortiment de cârnaţ specific unui alt sortiment de cârnaţ).

Şi dacă nu era neamţ, poate era şintoist şi se reîncarnase într-însul un renumit pilot kamikaze. Dacă vreunul dintre cititorii mei e istoric japonez, îl rog să se uite după Sareyute Kabanosu.

Poate cârnaţii de fapt nu sunt făcuţi de om pentru om, ci servesc drept starship Enterprise pentru o civilizaţie de alieni super-deştepţi, iar ăla care a sărit din tigaie era capsula de salvare menită să ducă mai departe moştenirea genetică şi culturală a speciei. Oare aşa vom sfârşi şi noi? Oare planeta noastră e chifteaua cuiva?

Poate nici n-a sărit. Poate a venit temutul cutremur prezis de Hâncu acu’ mulţi ani şi toată casa s-a deplasat doi metri în sensul celălalt, mai puţin cârnaţul.

Poate ceilalţi cârnaţi au crezut că-i batman, batman.

Sau poate era un cârnaţ care avea un vis. Poate era un cârnaţ care voia să pună capăt asupririi multimilenare a cârnaţilor de către oameni.

Vouă vi s-a întâmplat vreodată un asemenea cârnaţ?

Ah, şi l-am pus înapoi în tigaie. Pe jos era curat.

Related posts:

1. S-a votat mai an bădica Traian
2. Sărăcia şi nevoile şi ham-hamul
3. Hrana lui Manole

Da’ până atunci trebuie să las posterităţii nişte informaţii utile, fiindcă rar se întâmplă să cauţi cele mai ieftine locuri pe interneţ fără să te mânce gândacii. Sau matale să mănânci licheni, cum făceau alte mamifere pe acele meleaguri.

E o chestiune de bulan, bănuiesc, da’ pot spune că mi-am antrenat oleacă şi flerul de-a lungul a ani de zile de agăţat gazde prin gări de provincie. Orişicum, băieţii cari m-au cazat merită niţică reclamă gratis pentru că s-au dovedit a fi băieţi de ispravă.

Căutându-mi de stat două nopţi în Braşov şi descurajat fiind de procedura de rezervare de la pensiunile ăstora (să vă virez juma’ de bani în avans? vă mulţumesc pentru încrederea dî-vs. în clienţi, domnule Hilton), am nimerit fix în buricul târgului, la Casa Peter, o casă unde un sas (Peter) închiriază patru camere, la circa nouăj’ de lei dubla, mai mult sau mai puţin, în funcţie de cât stai. Spaţiul e generos, utilităţile sunt utile (tv-ul cam cu purici, interneţ fără fir care merge binişor, frigider, uscător de păr).

Am nimerit la demisol (geamuri ample, totuşi) unde cine-i mai sensibil ar putea percepe un iz discret de igrasie, că deh, casă veche de când lumea!, da’ pe mine nu m-a deranjat acest fapt, poate doar că mi-a stârnit oleac’ de nostalgie după hotelurile comuniste de la Eforie, minus detaliile mai hardcore gen stalactite şi stalagmite sau furnici în veceu.

Una peste alta, având în vedere că cazare mai bine plasată n-ai să găseşti la banii ăştia, recomand cu căldură pre acest domn teuton. Dânsul, deşi a fost destul de zelos în a ne explica ce n-avem voie să facem în camerele lui şi cum să mânuim diferitele obiecte ca să nu le stricăm, s-a dovedit totuşi om serios şi degrabă răspunzătoriu la telefon. Şi proprietar al unui pisoi de vreo douăşpe kile pe care îl scoate la plimbare mai ales noaptea.

Controlu’ antidrog, acu’ şi cu filtru pentru iarba mâţei.

În schimb nuş’ cum să judec Pizza Roma. Multă lume îi laudă; mie mi s-au prezentat cu ingrediente ieftine (nu că aş avea ceva împotriva lor “din oficiu”, vezi mai jos) într-o încropeală mediocră. Şi cu o salată Caesar departe de cum ştiu eu c-ar trebui să fie o salată care poartă acest nume, deşi bunicii noştri ar fi ştiut cu siguranţă să privească dincolo de amănuntu’ ista şi s-o aprecieze. În război sau aşa.

În imagine, o salată fără dressing. Nup, nici măcar o vinegretă banală sau maioneză.

La Sighişoara am nimerit tot la o Casă, Casa Sighişoreană pe numele ei, încă un gheşeft foarte bun: 80 de lei dubla, la câteva minute de toate cele turistice şi la doi paşi de un butic de ţigări.

Plusuri, care va să zică: parcare în incintă, super curăţenie în camere şi-n budă, televizeur (de data asta fără purici), interneţ cu acoperire pe peste tot, acces la bucătărie cu frigider şi loc de luat masa. Pent’ că pensiunea e work in progress, curtea aşteaptă un pavaj nou şi nişte verdeaţă, da’ la banii ăştia nu se aşteaptă nimeni să stea într-un tablou de Monet, ce pula mea.

În plus, proprietarul e un ardelean jovial care ţine, cu deschidere la aceeaşi ogradă, şi o făbricuţă unde se produc suvenirurile odioase cu Dracula pe care toată lumea le iubeşte: căni, scrumiere, alea-alea. Dacă-l prindeţi prin preajmă poate să vă arate cuptoru’ de suveniruri odioase, atelierul unde-s pictate suvenirurile odioase, magazia de suveniruri odioase. Da’ cică afacerea cu amintiri din România merge naşpa rău de când au intrat chinezii pe piaţă.

Ai vaant tu saac iur kitsch!

Ah, cât despre mâncat şi băut studenţeşte în Sighişoara, Concordia (vis-à-vis de Jo, unde-am mâncat bine acum mulţi ani, lângă piaţeta H. Oberth) stă bine la capitolul pizze şi paste fără pretenţii, făcând din aceleaşi salamuri de hipermarchet un potol mult mai sănătos decât prepară braşovenii menţionaţi mai sus.

Moldovenii di pesti prut ar zice macaroani cu cârnăţei. Noi zicem bucatini cu cârnăciori.

Cafeneaua Julius are, la opt lei jumatea de kil, un vin valah de Dealu Mare foarte mişto. La concurenţă cu Recaşu’ la doi lei cincizeci paharul cari se găsea în locanta aflată oleacă mai la vale, tot pe strada Morii. Primii au pian, ăi’lalţi, păcănele. Numa’ de-aş putea fi în două locuri simultan ca şamanii.

Related posts:

1. Câinele moare de Câmpulung şi prostul de grija altuia
2. Cine sapă groapa altuia, sapă de lemn
3. Mere şi-aşa

Nu m-a convins faptul că au venit ei cu opinii împărţite (în materie de restaurante, dacă toţi drojdierii zic “mda”, mie-mi place sigur) cât m-a convins găsirea acestui videoclip adorabil cu o pirandă boccie şi bucătarul lor adorabil care vorbeşte adorabil! Pestesalau, pesteveveliţa! COŢULAŞI!!! E PLOASPAT! DIN UĂLEZ AM FĂCUT!

Related posts:

1. Baikalul moare de drum lung
2. Căluţii, spaima lu’ Nuţi
3. Orice naş îşi are nasul

E vorba de zece mâncăruri preferate. Cum toate-mi plac grozav, n-am putut stabili un clasament bazat pe valoare, aşa că le-am aranjat şi eu după cum semănau una cu alta.

Multe sunt genul ăla de potoale pe care fie le adori, fie le deteşti. Când vine vorba de aşa ceva, eu intru automat în tabăra amatorilor.

Supe, ciorbe, zămoşenii şi ambiguităţi.

O ciorbă (sau o supă) de peşte foarte groasă şi bogată, cu scoici, crevete, sepie şi numeroase alte mişculante ale mării, adică un fel de brodetto adriatic sau, pentru francezii sudişti, o bouillabaisse. In absentia, e bun şi un borş de peşte neaoş, cu apă de Dunăre şi cu hălci felurite de peştoi şi peştişori într-însul, de la rechin la hamsie, deşi n-are să fie chiar ca zeama aia delicioasă a italienilor.

Ciorba de miel cu leuştean, mult-mult leuştean, leuşteanul este fantastic. Ciorba trebuie să conţină căpăţâna lătrătorului gingaşului mieluşel, pentru că limba şi “memoria” sunt grozave.

Ciorba de burtă, această minunăţie a bucătăriei balcanice, zisă işkembe ciorba la turci sau patsas (nu poutsos) la greci, neapărat cu o troacă de smântână, una de mujdei şi-un ardei iute. Eu prefer ardeii iuţi muraţi sau copţi oleacă pe grătar şi omit oţetul, ceea ce mi-ar atrage şuturi în cur.

Aperitive.

Lapţi pané, papa bun! Eventual cu oleacă de mujdei sau hrean. Exact, şmaraciucheală de peşte, mehlem de peşte, spârcâz de peşte sau ceea ce mănâncă doar puţini oameni pe lume. Unii pentru că nu vor să arunce nimic din captura zilei, alţii pentru că şi-au dat seamă că au o consistenţă şi o aromă superbe, asemănătoare cu ale creierului de mamifer, ceea ce te pune pe gânduri.

Slănină afumată, sărată bine, cu o ceapă din care să muşti à la manière du gourmand, adică ca din măr. Totul merge mână-n mână c-o pâine proaspăt scoasă din cuptor, sare grunjoasă şi o ţuică de-aia stroangă de zici că-i napalm.

Tradiţionalul cocteil de cozi de raci (adică crevete, chiar şi din cutie, că dracu’ îşi permite raci) într-un cuib de salată verde sau cu ţelină, morcov şi măr.

Feluri mai consistente.

Spaghetti alla carbonara, cu o grămadă de parmezan, cu un sos smântânos (nu uscăţii, cum le mănâncă broscarii!), cu ou crud şi cu pancetta. Şi pentru că mi se îndoaie de autenticitate când ceva e delicios, merg trântite între cărbunărese şi nişte şampinioane proaspete, ba chiar o tulpinuţă de broccoli. Pe deasupra, piper negru cât cuprinde.

Souvlaki, cunoscut ca şiş kebab sau frigăruie, din carne de oaie (ca la turci) sau de porc (ca la greci), asezonate bine cu cimbru şi alte ierburi. Se papă alături de câteva roşii şi cepe, de obicei cu cartofi prăjiţi, fiindcă rareori întâlneşti o lipie bună. Dacă întâlneşti această lipie, o consumi cu poftă lângă un tzatziki gros şi untos, din iaurt de capră, răcit un pic şi mustind a usturoi. Facultativ, acelaşi ardei iute ca şi la ciorba de burtă, doar e de aceeaşi etnie haleala!

Phaseolus vulgaris con femurus porci fumosus, sau orientala iahnie de fasole cu europeanul ciolan afumat de guiţător. Într-un sos gros, aromat cu dafin, cu garnitură de murături: castraveţi în saramură, gogoşari în oţet sau Acreala Sa Imperială, gogoneaua. Fanteziştii pot introduce în melanj şi-un cârnat, neapărat afumat şi el. Sau pot consuma toată compilaţia cu nişte ardei copţi, îmbăiaţi în oţet şi usturoi.

Desertul.

Fiindcă am rămas într-o singură poziţie (deşi aş mai fi avut cuvinte de spus despre multe alte ciorbe, antreuri şi feluri principale), mă voi rezuma la un singur preparat dulce, anume un sorbet îngheţat, din lămâie sau alt neam de fruct proaspăt şi acrişor, fără lapte, fiindcă îngheţata lactată e pentru luzări şi naşparlii.

Eclectic? Ştiu.

Preluaţi, vă rog. E un soi de leapşă, iar eu am preluat-o la rândul meu.

Related posts:

1. Analu’ Manole
2. Tuns pe suflet
3. L-am mâncat pe Traian Vuia