Borfaşii din mânecã

Mã, cicã au scos Paraziţii un album nou (Tot ce-i bun trebuie sã ceva). L-am procurat şi eu, l-am ascultat, l-am pus în raft întru uitare totalã şi ştergere din minte. De ce? Cã e de cãcat. Cu câteva mici scãpãri de umor cu tot, e de cãcat. Zãu.

Paraziţii au fost mişto înainte de 2000. Pe casetã. “Nici o problemã” a fost cu siguranţã marea culme a carierei lor. Când erau verosimili. Când singurul mesaj pe care-l transmiteau era cã bãi tatã, suntem trei puştani troglodiţi dintr-un cartier naşpa, ne plac alcoolul şi iarba şi mai ales heroina, care e zã riãl şit. Bãieţii mei ascultã doar hip-hop şi manea, doar noaptea-i mai lungã ca pula mea. Şi ne pişãm în liftul tãu de ‘telectual.

Lãutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat urmãtorul principiu: Nu existã muzicã româneascã bunã. Oricât aş fi de acord cã suntem o culturã minorã, tind sã-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zãu.

Menţionez cã tot ce-i mai jos (de la folclor la roacãrie) e pur subiectiv şi urmeazã multe iutuburi care se vor încãrca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am sã omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, existã muzica lãutãreascã. Rezultatul colaborãrii multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adicã un produs de o adâncime poeticã care-i face pe Sorescu şi pe Nichita sã înghitã în sec şi sã facã pe ei un pic în pantaloni.