Borfaşii din mânecă

Mă, cică au scos Paraziţii un album nou (Tot ce-i bun trebuie să ceva). L-am procurat şi eu, l-am ascultat, l-am pus în raft întru uitare totală şi ştergere din minte. De ce? Că e de căcat. Cu câteva mici scăpări de umor cu tot, e de căcat. Zău.

Paraziţii au fost mişto înainte de 2000. Pe casetă. “Nici o problemă” a fost cu siguranţă marea culme a carierei lor. Când erau verosimili. Când singurul mesaj pe care-l transmiteau era că băi tată, suntem trei puştani troglodiţi dintr-un cartier naşpa, ne plac alcoolul şi iarba şi mai ales heroina, care e ză riăl şit. Băieţii mei ascultă doar hip-hop şi manea, doar noaptea-i mai lungă ca pula mea. Şi ne pişăm în liftul tău de ‘telectual.

Lăutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat următorul principiu: Nu există muzică românească bună. Oricât aş fi de acord că suntem o cultură minoră, tind să-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zău.

Menţionez că tot ce-i mai jos (de la folclor la roacărie) e pur subiectiv şi urmează multe iutuburi care se vor încărca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am să omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, există muzica lăutărească. Rezultatul colaborării multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adică un produs de o adâncime poetică care-i face pe Sorescu şi pe Nichita să înghită în sec şi să facă pe ei un pic în pantaloni.