Pastişa Hassan

Interludiu muzical: legendele (vie, respectiv regretatã) Margareta şi Auricã într-un duel furibund al imitaţiilor amuzante.

Lãutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat urmãtorul principiu: Nu existã muzicã româneascã bunã. Oricât aş fi de acord cã suntem o culturã minorã, tind sã-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zãu.

Menţionez cã tot ce-i mai jos (de la folclor la roacãrie) e pur subiectiv şi urmeazã multe iutuburi care se vor încãrca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am sã omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, existã muzica lãutãreascã. Rezultatul colaborãrii multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adicã un produs de o adâncime poeticã care-i face pe Sorescu şi pe Nichita sã înghitã în sec şi sã facã pe ei un pic în pantaloni.

Trişti şi câştigi

Bã, ştiu cã ãsta-i semn de blog de cãcat, da’ trebuie sã mã vãicãresc niţel pe cale sentimentalã. Am îmbãtrânit şi fiecare rând de beri se prezintã la pachet cu “bã, domnule T., câţi eram cândva şi câţi am rãmas şi lumea s-a schimbat şi oamenii au devenit serioşi”. Am îmbãtrânit şi deschid geamantane cu felurite artefacte despre care ştiu sigur cã au o încãrcãturã sentimentalã da’ am uitat-o. Am îmbãtrânit şi deschid caiete vechi şi mã gândesc cã cândva eram în stare sã scriem minunãţii, am fi figurat în antologii la un loc cu Bogza.

Atunci îmi aduc aminte (oau, nu m-am ramolit de tot, îmi amintesc ceva!) cã încã locuiesc într-un beci psihedelic şi cã berea “Bere” de la Mega Image e un leu patruzeci şi-i chiar bãubilã. Pe deasupra,…

Ţambal mascat

“Bunã seara bã, sãru’mâna fã [...] Bagã, Şantele!!!”

Şantelu’ la care se face referire este Stefan Hantel, producãtor şi DJ neamţ care a surprins de minune spiritul dezlânat al Balcanilor neîmblânziţi pe care atât de mult îi iubim.

Nemţii au o pasiune pentru muzica est-europeanã, toate cãminele lor duduie de “Balkan-parties” deci scena e plinã de viaţã şi produsul de calitate n-are cum sã nu rãsarã dintr-însa. Vi-l recomand pe Shantel fiindcã mai mult ca sigur nu vã place Omfo, deşi e pãcat.

Interludiu poetic şi muzical: Balada Mîţei

Sub influenţa muzicii impresioniste fiind în aceastã noapte, vã rog sã permiteţi o scurtã pauzã de la Mîţele obişnuite pentru o infuzie de vers. Care va sã zicã, o micã poezea. Cu pisoiul vostru preferat.

Adãugire ulterioarã bre! Am cãutat sã vã fac o recitaţie Pittişianã dar a ieşit un cântecel pe care vã invit sã-l audiaţi. Scuzaţi chitarisirea execrabilã, accidentul încã nu mã lasã sã zdrãngãn cum se cuvine.

Rãsãrit de pe fix

Existã dimineţi şi dimineţi.

Prin prezenta vã propun un mic rãgaz şi trântesc întru rãsfoire şi ascultare câteva ipostaze rãzleţe, fãrã mare legãturã una cu cealaltã adicãtelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Nu lãsa pe mâine ce poţi face jazz

Bãi, o mai ţine cineva minte pe canadianca aia teribilã care-a venit cu “Nouveaux mondes” în faţã la Ateneu când cu serile francofone din 2006? Da domnule, blonda! Se cheamã Catherine Major şi am redescoperit-o de curând, ba chiar cred cã cântã tot cu banjoistul care mi-a dat atunci o ţigarã. Vivat! E o pianistã vârtoasã şi o prezenţã scenicã de mare graţie.

Prâslea şi klezmerele de aur

Sunt în aşa hal de incult încât a trebuit sã mã tragã Bezbojnicul de mânecã sã aflu cã în România (la Oradea, mai precis) cineva se mai ocupã sã fabrice klezmer, ba chiar de foarte bunã calitate. Hakeshet Klezmer Band, pe care-i mai şi aştept prin Bucureşti, acum cã ştiu cã existã. Asta-i muzicã de muzicã, bre.

Zbor deasupra unui cuib Tecuci

Nefiind în domeniu, dar stãpânind câteva aspecte cât sã lege o conversaţie, Vasile schimba de curând opinii cu un repãraş (haine largi, ciubote de marcã, tot tacâmu’) care-i povestea cam aşa: coaie, ce hip-hop meseriaş se face în România zilelor noastre! Coaie, pune mâna şi ascultã “Kazi Ploae” şi “Guess Who” şi bla bla!

Pe lângã faptul cã nu sunt extaziat când mi se spune coaie de cãtre cineva cu care nu mã trag de şnur, am constatat cu tristeţe cã acest gen muzical a ajuns searbãd şi neoriginal.

Eu mi-s retro: febleţea mea vine din patria bulionului (Tecuci), a sclipit fix cât se cuvine alãturi de bãieţii din Buzãu (din înţelepciunea youtube, “Toma Caragiu al rapului cu Wu Tangu’ României”) şi a dispãrut total înainte sã alunece în mizerie, vezi RACLA, vezi Paraziţii, lãsând suficient loc de zvonuri şi speculaţii: ce s-o fi întâmplat cu Deceneu? Pauzã muzicalã!

Vorba cultã, sãrãcia omului

Acel dreptunghi anunţã faptul cã, urmând unei întârzieri moldovalahe de 2 sãptãmâni, saitul bejuliu al Cultitudinilor (pe care îl gãsiţi aici, cultitudini punct net) este onlain şi funcţioneazã.

Dânsul este copilul meu depedeve tehnic şi grafic. Materia cenuşie care-l alimenteazã va veni de la (momentan) şase tineri scribi de varii sexe, diletanţi sau specialişti, oameni v1.0 sau blogãri pe care i-aţi mai citit, fiecare cu gusturile lui şi cu scriitura lui, mai lejerã sau mai pretenţioasã. Printre cei şase promotori ai produselor culturale obscure se aflã şi unul Vasile, care (în opinia mea neavizatã) îi întrece pi tãţi.