Îşi trase pe după gât un şirag de covrigi de Buzău. Pe post de botine încălţă două căpăţâni de mumie egipteană iar umerii şi-i înveli cu o şubă din scroturi de antilopă gnu, cusute între ele cu fir de aur de însuşi pălărierul reginei Angliei. Le coup de grâce: în loc de căciulă, strivi în creştetul capului o savarină proaspătă. Porunci să i se aducă doi tabureţi şi execută, cu ultimele ei puteri, un şpagat perfect.

“Oglindă, oglinjoară, acum cine-i cel mai excentric din ţară?” răsună de-a lungul coridoarelor reci glasul ei – şuierător, disperat, dând să se stingă.

“Îmi pare rău, domniţă Gaga.”

Nu se mai auziră decât cioburi şi un plâns isteric.

Azis was born Vasil Troyanov Boyanov (Bulgarian: Васил Троянов Боянов) on 7 March 1978.

Related posts:

1. Folcloroform
2. Pastişa Hassan
3. Dragostea din ţiţei

À propos de medici, azi avem reclame vechi la laxative şi alte hapuri pe Medicologia.

Related posts:

1. Căluţii, spaima lu’ Nuţi
2. Azur pe ce-am mai sfânt
3. Samurai de Murfatlar

Şi-apoi de muşterii tre’ să ţii cont
când faci meniul zilei. Am un pont

cum că maneaua încă nu se gustă
iar io n-am maţe de the Amsterdams…

…aşa că azi servim un dans din pusztă;
la polonic, maestrul Gioni Brahms.

După antreu, ca chiflă cu jumară,
tot el da’ cu de patru ori chitară.

And if it’s supă cremă cu posmag-time
îi funky with a strachina of ragtime.

La felu’ doi băgăm cu jind pe cioc
un fruct de mare à la mode surf-rock.

Cei zdraveni la ficat şi tari în fiere
se-ncumetă un Cziffra să digere.

Noi, ăştia cu transaminaza mare,
găsim un uz mai bun pentru pahare.

La fine de ospăţ ne dregem fin
gustând dintr-o şarlotă de Chaplin.

Şi cine nu-i cu burta în tavan
să meargă la o nuntă de ţigan.

Related posts:

1. (introduceţi joc de cuvinte aici)
2. Nu lăsa pe mâine ce poţi face nomazi
3. Precipitaţiile care se anunţă

Joi seara, cu ocazia lansării raportului FreeEx, templul hipsteresc Kulturhaus a răsunat de trilurile zdupnicilor de la Shamanelism iar în mulţimea (iniţial reticentă, of cors) s-au găsit destui amatori să deie din cur în manieră nomadă, dovadă că ziariştii-s oameni descuiaţi.

Fix cum am zis io cândva, odată cu redescoperirea proto-manelelor din repertoriile Azur, Generic et co. de către artişti precum Maria Răducanu sau Sanda Weigl (originalu’ aici), …

…păşim încet dar sigur spre şlefuitul manelei contemporane spre a mulţumi şi pe cei cărora nu le place diamantu’ cu ţărână pe el.

Cum se întâmplă uneori în cultură, tonul se dă la Paris (originalul aici).

Nevăr forghet!

“Good music is caused by and fosters high emotions. It is hard to have high thoughts on jazz [...] Jazz is not music at all. It’s merely an irritation of the nerves of hearing, a sensual teasing of the strings of physical passion [...] invented by demons for the torture of imbeciles.” (H. van Dyke de la Princeton, New York Times, 1921)

“Manelele de azi aparţin subculturii, (in)culturii triviale, de mahala, de golănie, de derbedeism siroposo-lubric. Ele coboară nepermis de jos ideea de “muzică” şi alterează profund gustul tinerelor generaţii. Cei care le prizează cu “plăcere”, cu “vibraţie”, cu “voluptate” [...] nu pot fi, în fondul lor, decît nişte subdezvoltaţi spiritual, orice ar mima la suprafaţă.” (G. Pruteanu, Curentul, 2008)

Related posts:

1. Salam like it hot
2. Coarde şi frige
3. Manele, tekel, fares

Cititorilor mei creştini le dedic şi lor, cu o mică întârziere, ce-i mai jos.

Related posts:

1. Dragostea din ţiţei
2. La OMS-ul sărac nici boii nu trag
3. Cine fuge după doi iepuri nu întreprinde nici unul

În lume
au fost şi sunt Serghei şi Serji de renume,

ca Prokofiev, Rahmaninov, Kuseviţki, Nikitin, Şnur
(pe ultimul-l doare de restu-n cur),
ba chiar şi despre Serj Tankian
unii spun c-ar fi muzician (poate fi’ncă cânta la pian).

La Rio Sergio Mendes era pe sistem
iar dincoace, pe continentul lui je t’aime
şi-au făcut de cap Serge Gainsbourg şi Serge Lama,
Sergio Endrigo şi, nu în ultimul rând, fiul lu’ mama.

Din spaţiul danubiano-carpatic
au evadat, printre alţii, Celi şi-al său băţ carismatic
sau Comissiona (aici tot c-un Serghei la pian), alt dirijor emigrant,
o!, chiar şi de Malagamba mi se aminteşte constant

da’ la naiba dacă de Sergiu Cioiu mai ştie cineva ceva.
(Ultima dată când am auzit de dânsul, era prin Panama.)
Păcat! Deşi uneori, hodoronc-tronc,
compozitoru’ lui îl cam ciupea pe Dutronc.

Related posts:

1. Baikalul moare de drum lung
2. Analu’ Manole
3. Melci, scoici, Dvořáci, craci

Deunăzi am asistat la o discuţie cu biografa lui Sergiu Comissiona (pentru profani, un dirijor de oareşcare renume cari a activat în principal în SUA şi Canada). O cucoană mult prea conştientă de prestanţa ei, predătoare de literatură la community college, cu un număr impresionant de poezii publicate de International Library of Poetry (ăla era un sait ridicol care scotea antologii cu oricine se înscria într-însul şi făcea mulţi bani vânzând antologiile aceloraşi indivizi; era şi eu să cad în plasă când eram în clasa a 8-a că îţi trimiteau scrisori fancy; mi-am dat seama la timp că scriam ca pula).

Şi distinsa doamnă s-a pus pe povestit, între două anecdote neamuzante, cum a ajuns dânsa să-l cunoască pe reputatul dirijor. Citez din Jewish Independent:

Once, she read an ad about an upcoming concert that promised George Enescu’s music had “gypsy flavor.” Incensed at the affront to the greatest Romanian composer, she wrote an angry letter to the symphony, demanding to know since when Enescu had “gypsy flavor.” To her surprise, Comissiona himself replied to her missive. He apologized, explained that he didn’t know about the ad, promised to get it withdrawn and invited her backstage after the concert.

Păi cum domnule! Un iz ţigănesc la Enescu? Imposibil şi jignitor!

Deap, aţi citit bine. Gogoaşa (permiteţi-mi să cred că era o gogoaşă) mai spune că ca o urmare a acestui incident între cei doi ţiganofobi s-ar fi legat o amiciţie trainică.

O atitudine incalificabilă de rasist împuţit şi penibil pe cari nimeni n-a semnalat-o deşi discuţia despre care vorbeam mai sus a avut loc tot într-un centru al vieţii evreieşti, unde ai zice că astfel de porniri rămân la uşă.

Asta lăsând la o parte că afişul vorbea cu siguranţă despre o “savoare” (as in de ciocolată) şi nu un “iz” (de căcat). Mie mi-i greu să identific un componist şi instrumentist mai tributar ţiganilor decât George Enescu.

În timp ce rapsodul român fluiera de plăcere câte-un refren când îl podidea singurătatea între caprele lui, lăutarii ţigani au prestat secole la rând recitaluri de câte şaişpe ore la nunţi, la botezuri, la cumetrii. La curtea boierului şi a răzeşului deopotrivă, ţiganii erau cei cari se ocupau cu hora, cu sârba, cu geamparaua, cu rustemu’, cu maneaua, cu doina de ascultare, cu căluşul, cu bătuta. Graţie naturii itinerante a meseriei lor, acei lăutari ţigani cari nu erau proprietatea personală a cuiva (cei mai mulţi erau, că deh, sclavie, alea alea) au pus cap la cap, singuri-singurei (mă rog, alături de o mână de evrei în Moldova şi de turci în Valahia), absolut toată tradiţia muzicală de la sud şi est de arcu’ carpatic.

Şi vine o tanti şi se ofuscă când cineva cari cu siguranţă ştia mai bine despre ce vorbeşte face o aluzie la toate acestea de mai sus.

Distinsă doamnă! Dragostea lu’ Enescu pentru muzică s-a declanşat când a auzit un taraf de ţigani. Un lăutar ţigan l-a învăţat să dea cu arcuşu-n vioară. Un lăutar ţigan, bunicul altui mare lăutar ţigan, a compus “Ciocârlia”, pe cari dacă Enescu n-o avea la îndemână, trebuia să facă Rapsodia Română nr. 1 din jingle-u’ de la Bergenbier, şi nu cred că suna aşa bine.

De fapt şi de drept, dacă iei la puricat opera enesciană, ai să afli că o copleşitoare bucată dintr-însa e reiterarea lustruită a cântărilor clanului Dinicu, ale lu’ Fănică Luca et caetera. Toţi lăutari. Ţigani. Şi n-ai cum să excluzi şi eventualitatea-n care însuşi Enescul ar fi fost oleacă rom. Cu toţii suntem. Get over it.

Enescule praleo, cât nu să uită matroana, jas mandea să te hinfluenţez mişto!

Dragi cititori ceva mai lipsiţi de prejudecăţi demne de milă, io vă invit să dăm o tură prin mahala, pen’ că dacă de folclorul lăutăresc rural s-a ocupat Enescu, poate vine cineva să-l facă şi pe ăsta urbanizat olecuţă mai atractiv. Pentru rasişti. Împuţiţi.

Related posts:

1. Folcloroform
2. Lăutare ca piatra
3. Când o face plopul opere

Io nu văd graniţe acilea.

Related posts:

1. Cucuruz cu curu-n sus
2. Prin urmare şi-aşa deci / e vorba de discoteci
3. Din oceanul pacifist

Pe Alpha Blondy îl aveam de mulţi ani în hard disc, de pe vremea când piratam cumpăram legal tot ce prindeam cu noua mea super conexiune de interneţ prin cablu. Dar l-am auzit prima oară cu adevărat prin 2009, undeva în nordul Africii. Ieşea dintr-o râşniţă de casetofon într-o piaţă unde se vindea marihuană clandestină de către diferiţi maghrebieni binevoitori.

Probabil că cu doza de subiectivitate care era de aşteptat în acele circumstanţe, am întrebat: frăţică, de unde provine acest înger cu voce de înger şi, mai ales, de ce îşi zice blondy când în mod evident este negru ca o pianină Schiedmayer?

Vine din Coasta de Fildeş da’ la a doua întrebare n-am primit nici pân’ acum răspuns.

Related posts:

1. Din basmele bulgăreşti ale fraţilor Grimov
2. Folcloroform
3. În căutarea pierderii de timp

Filosemiţi fiind noi oricum, ce pică mai bine după sus-numitul dans polar dacă nu imnul Israelului, Hatikva. E un imn frumos, atât cât poate fi frumos imnul unui stat. Oricum e mai bun ca al nostru pen’ că n-are versuri sinistre, sau dacă are, nu le înţelegi.

Şi nu-l abordez aşa, la pleaznă, ci fiindcă orice român care se uită la televizor va şti să sară de cur în sus că “e melodie românească, neaoşă, verde hâr mâr, ne-au furat-o ovreii”.

Pân’ aici, nimic în totalitate incorect. Dacă faza cu “grânarul Europei” e discutabilă (dacă nu-i vorba de porumb, vezi mai jos), imnuri chiar a produs şi-a exportat la greu spaţiul moldo-valah, de acest merit nu-l putem văduvi, zău. Imnul Albaniei e Pe-al nostru steag e scris unire (probabil era la reducere). Imnul ţiganilor ciupeşte o temă din Ionel, Ionelule şi-i iese de minune, dar ţiganii ar putea cânta bine şi un cîcat, deci nu-i de mirare.

Problema cu Hatikva e alta. Că în muzică, ca-n viaţă, lucrurile nu sunt atât de simple. Cântecul care stă la baza Hatikvei, Cucuruz cu frunza-n sus, are şi el o origine, origine care-i mult mai adâncă decât pare să arate eticheta lui de folclor obscur.

Aşa că hai să purcedem s-o căutăm pre această origine.

(Până una alta, iată mai jos Hatikva şi cucuruzeala ardelenească cu care se încuscreşte.)

Şmuel Cohen, componistul care-a componit toată treaba în 1888, nu se jenează să recunoască că principala lui sursă de inspiraţie a fost ceva lălăială a românilor auzită în ştetl-ul moldovenesc în care copilărise.

Dacă copilărea niţel mai târziu, prindea şi Carul cu boi, un alt cântecel c-o melodie asemănătoare care-a făcut furori pe la începutul secolului douăzeci.

Însă, şoc şi surpriză!, departe de a fi producţia originală a păstorului doinitor pe plaiurile ondulatorii ale cercului carpatin, atât Cucuruz cu frunza-n sus cât şi Carul cu boi se trag din Italia barocă, mai exact de la Mantova. Unde, la 1600, Giuseppino del Biado a spart topurile cu foarte fredonabila Fuggi, fuggi, fuggi dal questo cielo (fără nici o legătură cu Fugi, Boroş, fugi), zisă mai târziu pur şi simplu Mantovana.

Amuzant, ştiu, dar n-am zis-o eu, au zis-o istoricii, şi testu’ cu urechea nu pare să indice altceva. “Pe urmele Sălajului autentic”? More like pe urmele lu’ Vincenzo Gonzaga!

Cum se răspândeau ciuma, lepra, ciulepra şi ereziile, aşa se răspândea şi muzica pe vremea aia, prin urmare secolul 18 găseşte Mantovana bine stabilită în Scoţia (My mistress is prettie), Polonia (Pod Krakowem), acolo pe unde azi e Ucraina (Katerina Kuceriava) şi nu numai. Strecurată nu se ştie cum pe sub bariera de retard cultural, aceeaşi temă se împământeneşte şi în Ardealul multilingvistic. În forma pe care-o ştim azi, de cântec dedicat porumbului.

Pentru că da, toată Europa a preluat aceste note da’ numai ai noştri le-au făcut odă unui cocean.

Asta nu înseamnă că alţii nu s-au gândit cât e porumbul de falic.

E drept, cea mai şlefuită întrupare a Mantovanei nu-i nici în satul românesc, nici în Rişon le-Zion. E în Cehia anilor 1800 când romanticul Bedrich Smântână (ruda îndepărtată a lui William Brânză, mayhaps? – uite cum se leagă, mai bine zis se-ncheagă) a transformat acelaşi bătrân cucuruz cu frunza-n sus în poemul simfonic Vltava, dăruit cu generozitate nu unei pre-mămăligi, ci unui râu înspumat care curge şi prin Praga.

Bine, că nici Smetana nu a lucrat cu originalul italian, asta-i altă poveste. La cehi Mantovana devenise de mult un cântec de copii despre o pisică care intră într-o gaură. (Bănuiesc că despre asta e vorba într-însul de vreme ce se cheamă Kočka leze dírou, adică pisica care intră-n gaură.)

Mult mai târziu Bertolt Brecht i-a scris şi nişte versuri teribile în nemţeşte, le ascultam io pe casetă când eram mic şi să moară ce-am pe casă dacă n-a furat şi Dylan ceva de-acilea când a scris The times they are a-changing.

Ca de obicei când fac o descoperire epocală, gugăl confirmă că nu-i descoperirea mea -

Esther Harcourt, a former graduate student at Victoria University in New Zealand who was one of the few scholars to explore the connection between Brecht and Dylan before the publication of “Chronicles” (if not the only one).

Brecht even makes an appearance in the liner notes of the album “The Times They Are A-Changin’,” in a poem that includes a litany of literary references: “With the sounds of François Villon echoin’ through my mad streets/as I stumble on lost cigars of Bertolt Brecht.” (NY Times)

The cucuruz, they are a-changing.

Related posts:

1. Nu lăsa pe mâine ce poţi face nomazi
2. Folcloroform
3. Pastişa Hassan