Ciolan nou fericit

Azi dimineaţã mi-am tãiat Rolexu’ şi sunt tare entuziast sã vã povestesc câte ceva despre ce am descoperit eu din postura de invalid. À propos, voi lipsi o vreme, cãci îmi rãsplãtesc însãnãtoşirea cu o partidã sãnãtoasã de operã, muzee şi fotoreporteraj într-o capitalã europeanã despre care vã povestesc când mã întorc. Mîţa cu î din i va lua şi ea un scurt rãgaz.

Ce-am învãţat luna asta?

Albã ca zãpada şi cei şapte australopiteci

Aveţi poftã de o lecturã lungã, înfloritã şi întortocheatã? Nu?

Ştiu, îmi promisesem sã nu mai calc o vreme pe tãciunii ariei pop-science, mai ales cã sunt doar un profan cu o mare poftã de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouã sãptãmânile trecute, am simţit nevoia sã clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusã de mulţi: de ce nu vãd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformã speciile în alte specii.

Cu rãbdarea Star Treci şi marea

Bãieţii astronomi de la NOAO ne explicã în termeni omeneşti o chestie tare nostimã:

Dacã soarele ar fi un modest cantalup, o bilã cu diametrul de douãzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind cã alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastrã ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţã. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gãmãlie de ac cu un kilometru mai încolo.