Ciolan nou fericit

Azi dimineaţă mi-am tăiat Rolexu’ şi sunt tare entuziast să vă povestesc câte ceva despre ce am descoperit eu din postura de invalid. À propos, voi lipsi o vreme, căci îmi răsplătesc însănătoşirea cu o partidă sănătoasă de operă, muzee şi fotoreporteraj într-o capitală europeană despre care vă povestesc când mă întorc. Mîţa cu î din i va lua şi ea un scurt răgaz.

Ce-am învăţat luna asta?

Albă ca zăpada şi cei şapte australopiteci

Aveţi poftă de o lectură lungă, înflorită şi întortocheată? Nu?

Ştiu, îmi promisesem să nu mai calc o vreme pe tăciunii ariei pop-science, mai ales că sunt doar un profan cu o mare poftă de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouă săptămânile trecute, am simţit nevoia să clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusă de mulţi: de ce nu văd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformă speciile în alte specii.

Cu răbdarea Star Treci şi marea

Băieţii astronomi de la NOAO ne explică în termeni omeneşti o chestie tare nostimă:

Dacă soarele ar fi un modest cantalup, o bilă cu diametrul de douăzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind că alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastră ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţă. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gămălie de ac cu un kilometru mai încolo.