Ce-am învãţat luna asta?

Unu. Oamenii sunt empatici. Se emoţioneazã instant, cu mai multã sau mai puţinã sinceritate, când vãd un neajutorat infirm. “Ia uite ce bun sunt eu la suflet!” are întâietate asupra deducţiei logice, cã Vasile are mâna în ghips pentru cã e prost, pentru cã nu a ştiut sã fie vigilent etc. Aşa se alege Vasile cu uşi deschise, cu bere gratis, cu bagaje cãrate, ba chiar scapã fãrã sã dea bacşiş, cã e amãrât mânca-l-ar mama.

De câte ori mi se va face dor de politeţe, am sã-mi rup un membru, altfel vãd cã nu se poate.

Doi. Oamenii nu sunt empatici. Absolut nimeni nu s-a gândit cã absolut toatã lumea mi-a pus întrebãrile “Vaaaai, ce ai pãţit?” şi “Da’ cum ţi-ai rupt mâna”, care mã iritã groaznic şi la care mi s-a urât sã rãspund de treizeci de ori pe zi “Mi-am rupt mâna” şi “Am cãzut, în pula calului! Oau!” sau “Îmi creşte un organ sexual feminin” şi “M-am luptat cu ursul în Haiti/Tahiti”. Captain Obvious!!!

Trei. Abilitatea omului de a avea grijã sã nu putã e un dar la fel de preţios ca înţelepciunea şi alte daruri preţioase. Atunci când e de douã ori mai greu sã îţi speli pleata sau sã îţi aranjezi barba, te gândeşti cu nostalgie la lunile de varã, când hipioţeşti cu sãptãmânile (ca hipioţii, adicã neigienic) şi nu puţi decât a apã de mare. Iarna nu merge: poartã omu’ haine, merge omu’ la conferinţe… Şi dã-i şi inventeazã metode acrobatice. Bine cã nu-s dintre metrosexualii care se bãrbieresc.

Patru. Omul e adaptabil. Dactilografiez aproape la fel de repede cu o mânã ca când le foloseam pe amândouã. Shift-control-alt-a (aşa fac eu un  în word) nu îmi pune probleme. Nici sã desfac o portocalã, sã deşurubez un PET cãpos sau sã aprind chibrituri.

Cinci. Omul nu are mereu simţul observaţiei. Dacã nu pãtrunzi în incintã scheunând à la câine bãtut, unora le ia jumãtate de orã de dialog “casual” ca sã observe cã îţi creşte un exoschelet de ipsos şi sã îţi puie în mod fatal întrebãrile de la punctul doi.

Şase. Omul nu îşi pierde mereu simţul umorului. Pe cât se aşteptau unii sã nu mai fac atâta bãşcãlie neagrã de persoanele cu dizabilitãţi, pe atât de tare i-am dezamãgit, mai ales cã am avut vreme de o lunã acces neţãrmurit la psihologia cea mai intimã a unuia din ei.

Şapte (ca între prieteni). Îmi place sã dramatizez. Am avut cea mai banalã fracturã din lume.

So kids, what did we all learn from this?

E drept, mai e mult pânã departe.

The majority of patients experienced mild pain at rest and (very) severe high levels of pain with movement during the first two-months following distal radius fracture. This time is also associated with (very) severe difficulty in performing specific functional activities and moderate to severe difficulty in four domains of usual activity.

Recovery should be expected to take at least a year. Some pain with vigorous activities may be expected for about that long. Some residual stiffness or ache is to be expected for two years or possibly permanently.

Related Posts

1. …şi Onan nou fericit!
2. Cu rãbdarea Star Treci şi marea
3. Albã ca zãpada şi cei şapte australopiteci

Ştiu, îmi promisesem sã nu mai calc o vreme pe tãciunii ariei pop-science, mai ales cã sunt doar un profan cu o mare poftã de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouã sãptãmânile trecute, am simţit nevoia sã clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusã de mulţi: de ce nu vãd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformã speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilatã de cãtre creierul uman pentru cã – în mama mã-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacã nu le reduci la scarã.

“Pe lung”: am sã asum cã o “generaţie” înseamnã douãzeci de ani. Se poate sã fie cam multişor de vreme ce, pânã prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bunã de mãritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de cãtre al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Strã x 99)bunicul meu îl rãstignea pe Iisus iar istoria scrisã a omenirii (ceea ce se poate numi fãrã pic de echivoc “civilizaţie”, adicã) dateazã de vreo şase mii de ani, adicã trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în cãutare de trofee de vânãtoare acum douã sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toatã civilizaţia post-sumerianã.

Şi oasele bãtrânei Lucy in the sky, australopitecus care va sã zicã, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii sã ajungã, încet şi cu multe bâlbe (cã atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om pânã la omul contemporan şi unii se întreabã azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastrã, nu suntem spectatorii unor transformãri-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ãsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanicã, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notã muzicalã. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trãsãtura esenţialã cã e “pe bune”, se întâmplã, ne-o confirmã fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidã din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţã, de la prima algã încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strãmoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sutã de mii de ani. Dacã iei o mânã de plozi şi îi laşi sã zburde în junglã toatã viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblã cum cã am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi sã trecem la o dietã de carne şi oase în urma unor schimbãri drastice de climã (astea se întâmplã de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţã, evoluţia tinde sã se grãbeascã şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut sã ne învãţãm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai rãsãrit sã afle cã poţi aprinde iasca cu cremenea, cã arta facerii focului s-a rãspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia sã pãzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurãtoare în tihnã. De la abilitatea de învãţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacã vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildã, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învãţa, da’ sã-ţi bagi pula, e greu sã faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tãu e doar apã.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Pânã la revoluţia industrialã şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apãsare hotãrâtã pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitatã, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a nãscocit maşina de calcul (intervenţie divinã? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observã Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinãriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţialã.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologicã” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte sã facã o maşinãrie atât de inteligentã încât sã poatã proiecta şi construi, la rândul ei, o altã maşinãrie şi mai inteligentã. În momentul ãla tehnologia devine de neoprit şi rasa umanã a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumãrabilele specii de pe planetã au decurs una din cealaltã în mod liniar pânã când pe una din rãmurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacã ai grijã sã afli ceva nou sau mãcar sã mã spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tãu va avea acces la o memorie şi mai mare.

Related Posts

1. Episodul treişunu: Mîţa ca zãpada
2. Şapte rãi şi-o vale-adâncã
3. Episodul nouãzeci şi şapte: Badea Mîţan

Dacã soarele ar fi un modest cantalup, o bilã cu diametrul de douãzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind cã alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastrã ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţã. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gãmãlie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecinã, ne-ar despãrţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastrã, stele sunt cãcãlãu. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât existã astãzi chinezi pe Pãmânt. Într-o singurã galaxie din cele câteva miliarde observabile pânã acum pe cale opticã, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, sã ne amintim cã specia noastrã viseazã sã calce pe Marte, gãmãlie aflatã la treişpe-paişpe metri, dupã ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit sã traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km pânã la cea mai apropiatã steluţã. E foarte probabil sã nu ajungem niciodatã sã cãlcãm pe vreun bolovan strãin de ograda soarelui. Sã dispãrem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte sã aflãm cum se simte la picioare o planetã extrasolarã.

Bãi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie cã “omul e cununa creaţiei”, cã dumnezeu ne-a fãcut pe noi dupã propria lui figurã şi ne-a dãruit universul ca sã fie doar al nostru.

Adicã dupã douãj’ de miliarde de ani de lipsã de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vã mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri pânã la urmãtorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vã înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ãla? Ia, hai! Gata cu ţigãnia!”. De atunci, dumnezeu stã zgâit în microscopul lui electronic şi judecã faptele fiecãreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tincturã de iod pre cele care nu-şi fluturã cilii în semn de veneraţie.

O legendã popularã spune cã el a prins drag de una (singurã) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-sãu printre ele ca sã le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-sãu, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-sãu a înviat şi s-a întors acasã.

Suntem nişte microorganisme scurmând dupã nutrienţi într-un bob sãrac de piper între kilometri de vid absolut. Dacã mai presupui şi o divinitate care ne trage la rãspundere pentru fiecare cãcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorificã pe om, ar trebui sã iau lecţii de umilinţã, nu?

Related Posts

1. Cu rãbdarea greci şi marea
2. Star Warsul pe gâşte
3. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire