Ce-am învăţat luna asta?

Unu. Oamenii sunt empatici. Se emoţionează instant, cu mai multă sau mai puţină sinceritate, când văd un neajutorat infirm. “Ia uite ce bun sunt eu la suflet!” are întâietate asupra deducţiei logice, că Vasile are mâna în ghips pentru că e prost, pentru că nu a ştiut să fie vigilent etc. Aşa se alege Vasile cu uşi deschise, cu bere gratis, cu bagaje cărate, ba chiar scapă fără să dea bacşiş, că e amărât mânca-l-ar mama.

De câte ori mi se va face dor de politeţe, am să-mi rup un membru, altfel văd că nu se poate.

Doi. Oamenii nu sunt empatici. Absolut nimeni nu s-a gândit că absolut toată lumea mi-a pus întrebările “Vaaaai, ce ai păţit?” şi “Da’ cum ţi-ai rupt mâna”, care mă irită groaznic şi la care mi s-a urât să răspund de treizeci de ori pe zi “Mi-am rupt mâna” şi “Am căzut, în pula calului! Oau!” sau “Îmi creşte un organ sexual feminin” şi “M-am luptat cu ursul în Haiti/Tahiti”. Captain Obvious!!!

Trei. Abilitatea omului de a avea grijă să nu pută e un dar la fel de preţios ca înţelepciunea şi alte daruri preţioase. Atunci când e de două ori mai greu să îţi speli pleata sau să îţi aranjezi barba, te gândeşti cu nostalgie la lunile de vară, când hipioţeşti cu săptămânile (ca hipioţii, adică neigienic) şi nu puţi decât a apă de mare. Iarna nu merge: poartă omu’ haine, merge omu’ la conferinţe… Şi dă-i şi inventează metode acrobatice. Bine că nu-s dintre metrosexualii care se bărbieresc.

Patru. Omul e adaptabil. Dactilografiez aproape la fel de repede cu o mână ca când le foloseam pe amândouă. Shift-control-alt-a (aşa fac eu un  în word) nu îmi pune probleme. Nici să desfac o portocală, să deşurubez un PET căpos sau să aprind chibrituri.

Cinci. Omul nu are mereu simţul observaţiei. Dacă nu pătrunzi în incintă scheunând à la câine bătut, unora le ia jumătate de oră de dialog “casual” ca să observe că îţi creşte un exoschelet de ipsos şi să îţi puie în mod fatal întrebările de la punctul doi.

Şase. Omul nu îşi pierde mereu simţul umorului. Pe cât se aşteptau unii să nu mai fac atâta băşcălie neagră de persoanele cu dizabilităţi, pe atât de tare i-am dezamăgit, mai ales că am avut vreme de o lună acces neţărmurit la psihologia cea mai intimă a unuia din ei.

Şapte (ca între prieteni). Îmi place să dramatizez. Am avut cea mai banală fractură din lume.

So kids, what did we all learn from this?

E drept, mai e mult până departe.

The majority of patients experienced mild pain at rest and (very) severe high levels of pain with movement during the first two-months following distal radius fracture. This time is also associated with (very) severe difficulty in performing specific functional activities and moderate to severe difficulty in four domains of usual activity.

Recovery should be expected to take at least a year. Some pain with vigorous activities may be expected for about that long. Some residual stiffness or ache is to be expected for two years or possibly permanently.

Related posts:

1. …şi Onan nou fericit!
2. Cu răbdarea Star Treci şi marea
3. Albă ca zăpada şi cei şapte australopiteci

Ştiu, îmi promisesem să nu mai calc o vreme pe tăciunii ariei pop-science, mai ales că sunt doar un profan cu o mare poftă de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouă săptămânile trecute, am simţit nevoia să clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusă de mulţi: de ce nu văd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformă speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilată de către creierul uman pentru că – în mama mă-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacă nu le reduci la scară.

“Pe lung”: am să asum că o “generaţie” înseamnă douăzeci de ani. Se poate să fie cam multişor de vreme ce, până prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bună de măritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de către al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Stră x 99)bunicul meu îl răstignea pe Iisus iar istoria scrisă a omenirii (ceea ce se poate numi fără pic de echivoc “civilizaţie”, adică) datează de vreo şase mii de ani, adică trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în căutare de trofee de vânătoare acum două sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toată civilizaţia post-sumeriană.

Şi oasele bătrânei Lucy in the sky, australopitecus care va să zică, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii să ajungă, încet şi cu multe bâlbe (că atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om până la omul contemporan şi unii se întreabă azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastră, nu suntem spectatorii unor transformări-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ăsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanică, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notă muzicală. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trăsătura esenţială că e “pe bune”, se întâmplă, ne-o confirmă fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidă din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţă, de la prima algă încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strămoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sută de mii de ani. Dacă iei o mână de plozi şi îi laşi să zburde în junglă toată viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblă cum că am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi să trecem la o dietă de carne şi oase în urma unor schimbări drastice de climă (astea se întâmplă de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţă, evoluţia tinde să se grăbească şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut să ne învăţăm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai răsărit să afle că poţi aprinde iasca cu cremenea, că arta facerii focului s-a răspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia să păzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurătoare în tihnă. De la abilitatea de învăţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacă vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildă, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învăţa, da’ să-ţi bagi pula, e greu să faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tău e doar apă.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Până la revoluţia industrială şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apăsare hotărâtă pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitată, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a născocit maşina de calcul (intervenţie divină? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observă Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinăriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţială.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologică” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte să facă o maşinărie atât de inteligentă încât să poată proiecta şi construi, la rândul ei, o altă maşinărie şi mai inteligentă. În momentul ăla tehnologia devine de neoprit şi rasa umană a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumărabilele specii de pe planetă au decurs una din cealaltă în mod liniar până când pe una din rămurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacă ai grijă să afli ceva nou sau măcar să mă spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tău va avea acces la o memorie şi mai mare.

Related posts:

1. Episodul treişunu: Mîţa ca zăpada
2. Şapte răi şi-o vale-adâncă
3. Episodul nouăzeci şi şapte: Badea Mîţan

Dacă soarele ar fi un modest cantalup, o bilă cu diametrul de douăzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind că alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastră ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţă. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gămălie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecină, ne-ar despărţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastră, stele sunt căcălău. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât există astăzi chinezi pe Pământ. Într-o singură galaxie din cele câteva miliarde observabile până acum pe cale optică, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, să ne amintim că specia noastră visează să calce pe Marte, gămălie aflată la treişpe-paişpe metri, după ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit să traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km până la cea mai apropiată steluţă. E foarte probabil să nu ajungem niciodată să călcăm pe vreun bolovan străin de ograda soarelui. Să dispărem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte să aflăm cum se simte la picioare o planetă extrasolară.

Băi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie că “omul e cununa creaţiei”, că dumnezeu ne-a făcut pe noi după propria lui figură şi ne-a dăruit universul ca să fie doar al nostru.

Adică după douăj’ de miliarde de ani de lipsă de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vă mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri până la următorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vă înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ăla? Ia, hai! Gata cu ţigănia!”. De atunci, dumnezeu stă zgâit în microscopul lui electronic şi judecă faptele fiecăreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tinctură de iod pre cele care nu-şi flutură cilii în semn de veneraţie.

O legendă populară spune că el a prins drag de una (singură) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-său printre ele ca să le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-său, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-său a înviat şi s-a întors acasă.

Suntem nişte microorganisme scurmând după nutrienţi într-un bob sărac de piper între kilometri de vid absolut. Dacă mai presupui şi o divinitate care ne trage la răspundere pentru fiecare căcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorifică pe om, ar trebui să iau lecţii de umilinţă, nu?

Related posts:

1. Cu răbdarea greci şi marea
2. Star Warsul pe gâşte
3. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire