Am întâlnit şi români fericiţi. Numai că-s câini

Cu siguranţă vă mai aduceţi aminte de cârnaţul de 2 kilograme pe care îl ofeream întru adopţie în luna noiembrie, că i-aţi dat o căruţă de like-uri şi într-un final cea mai curajoasă dintre voi l-a luat acasă. Aseară l-am revăzut: a devenit un dulău tocmai bun de luat la stână sau mai degrabă un fel de coiot tocmai bun de ţinut departe de stână.

Dar mai bine să-l lăsăm pe el să ne pună singur la curent cu situaţia.

Saşii din mânecă

Festivalul medieval de la Sighişoara era cândva un bâlci puturos şi infect de hipioţi. Se consuma marihuană ilegală, se punea cortu’ pe domeniu public. Se asculta genul ăla de folc care-a dus la extincţia dinozaurilor. Tinereţe, coaie creţe.

Dânsul nu mai există în forma în care-l cunoşteam în adolescenţă (am înţeles că ar fi devenit un festival medieval), prin urmare a vizita Sighişoara în extrasezon e cea mai înţeleaptă chestie pe care o poţi face. Pe scurt -

Omne vivum ex braşovo

Un scurt tur de Braşov (ştiu c-am mai făcut), după cum vă promiteam deunăzi, şi urmează acuşi şi Sighişoara. Îmi pare rău că n-am mai beneficiat de ghidaju’ savant al lui musiu Eftimie care să-mi arate unde se bea omeneşte, da’ here goes nothing.

Balada lu’ peşte prăjit (la propriu)

Cică ieri a fost Ziua internaţională a animalelor fără stăpân şi mulţi oameni au militat pentru chestii cari privesc aceste fiinţe. Nu pot să nu vă vorbesc şi eu despre un animal fără stăpân, poate cel mai fără stăpân dintre toate pentru că e sălbatic.

Se numeşte Prionace glauca, rechinul albastru. Este un rechin graţios, de mare adâncime, care atinge o lungime de patru metri şi vânează în toate mările şi oceanele lumii, pentru că este fioros şi temut, rechin fiind.

Crematoriul sună bine

De o lună jumate îmi tot zic că particip la concursul de eseuri pe tema incinerării pus la cale de către Asociaţia Cremaţionistă “Amurg”. Da, există aşa ceva. Există şi revista “Magazin funerar” deci non-existenţa noastră e pe mâini bune, pline de umor negru.

Din păcate nu mi-a ieşit un eseu, pentru că eu nu pot scrie eseuri. Oricât aş încerca să fac un eseu, tot în versuri îmi iese. Na poftim. Alternativa era să le arăt episodul ăla din familia Bundy când Al face din greşeală hamburgheri din mătuşa lu’ Marcy. Da’ aia nu cred că se mai chema că promovez incinerarea. Sau?

Şi nazalele-i zuruie crunte

Băi băieţi, uite care-i chestia. De vreo două zile eu nu v-am scris ni’ca fiindcă sufăr.

M-am întors noaptea de la prea multe chiolhanuri autumnale prin frig fără căciulă (sau cine ştie ce-am făcut) (sau cine ştie ce-am făcut fără căciulă) şi m-am îmbolnăvit de muci. Când îmi suflu mucii hotărât şi demn, pentru că asta îi deosebeşte pe bărbaţi de simplii mucoşi, sună vecinii să-mi zică că dacă mi-am luat elefant sau ce pula lor se aude. Şi sufăr.

Aşa că hai să facem un forum (mă rog, aproape un forum), fiindcă suntem paseişti şi ne e dor de vremea forumurilor. V-am pus şi sus linc către el, vă aşteaptă să faceţi clic, ieei.

Farfurii zburdătoare

Mi-a venit cât pe-aci să mă-nec
când un chelner (eu dând ca să plec)
m-a oprit, ifosard,
n-ai bani dom’le pi card! –
zic: mă iei drept un chel din Star Trek.

Haiku maneaua

La cerere populară. În urma minunatei felicitări de 8 martie care-o fost şi featured pe Românika. De şapteşpe ori şapteşpe silabe de aur, clasice sau proaspăt culese din discoTEC…

Citeşte mai departe şi lasă-te pătruns de farmecul şi graţia genului literar inedit cari este haiku maneaua.

C-aşa e-n túnis

Episodul 135: Mîţa face piraterie software

Bonus: Scrisoare către Maricica, cântecel de piraţi pe cari l-am scris la beţie acum fix doi ani.