În noaptea asta dormi pe Pleş!

Înţelegându-i de minune pe “noii atei”, domnul Pleşu tinde sã uite cã idolii lui s-au împiedicat şi au cãzut în cur undeva între franjurile secolului paişpe. Nu cã i-aş fi înghiţit vreodatã discursul presãrat cu îngeri, da’ de data asta onorabilul brontozaur a mers puţin prea departe la pescuit isonul pulimii mistice.

Episod special: Din credinţele lumii

People will then often say, ‘But surely it’s better to remain an Agnostic just in case?’ This, to me, suggests such a level of silliness and muddle that I usually edge out of the conversation rather than get sucked into it. If it turns out that I’ve been wrong all along, and there is in fact a god, and if it further turned out that this kind of legalistic, cross-your-fingers-behind-your-back, Clintonian hair-splitting impressed him, then I would choose not to worship him anyway. (Douglas Adams)

Mai jos, o micã selecţie din vasta lucrare (neterminatã şi nepublicatã) la care domnii Eliade şi Culianu au meşterit de zor înainte sã meargã la locul cu verdeaţã: Istoria felinã a credinţelor şi ideilor religioase!

Hapsânul lui Avraam

Din nou despre cum e într-o societate modernã.

Pe când mintea îi zburda pe bãlãrii, Petre Ţuţea a emis o perlã cât capul lui de mare. “Pentru mine,” zise dânsul, “apogeul Europei a fost în Evul Mediu, când dumnezeu umbla din casã în casã”.

Ei bine, domnule Ţuţea, Evul Mediu a fost o perioadã neagrã-tuci în istoria Europei şi, dacã nu exista dânsul, aveam un avans de vreo şapte sute de ani şi vã scriam acum între douã reprize de ciuruit ştrumfi cu coadã pe planeta Pandora. La anul 1000, când la noi tifosul şi dizenteria umblau din casã-n casã, Avicenna (zis şi Hussain ibn Abdullah [...] ibn Ali ibn Sina) punea bazele medicinei experimentale, inventa farmacologia clinicã, îl interpreta pe Aristotel, ba chiar gãsea timp pentru o ţâr’ de geologie şi scria cu spor o carte cu multe reţete de pilaf.

Pre puţul gândirii

La mulţi ani, cuvioasã Paraschiva! Fie ca rãmãşiţele tale parfumate sã împingã la sinucidere omizile din pom, sã uşureze examenele studenţilor, sã ucidã copiii ateilor şi sã vindece de coşuri încã o mie de ani de-acum înainte!

Nici o mânãstire nu e întreagã fãrã o moascã. Dacã nu cãpãţâna Botezãtorului, mãcar proteza cuviosului Xerocopie Zaharisitul sau vreun muc suflat în batistã de sfântul mucenic Gigiil, ocrotitorul pãstorilor.

Ce se întâmplã, totuşi, când acelaşi organ al aceluiaşi sfânt apare simultan în douãzeci de lãcaşe de cult? Dilema este cu atât mai gravã când sfântul cu pricina este însuşi Iisus Hristos (alias Iisus Ronaldo Hristoiu din “Mîţa cu î din i”), iar rãmãşiţa veneratã este chiar pielicica pe care a pierdut-o la circumcizie!

Ceea ce urmeazã nu e pamflet, nu-i parodie, e crudul adevãr despre ceea ce fãceau teologii, monahii şi credincioşii de rând în timp ce oamenii de ştiinţã mergeau pe urmele Satanei.