Aşteptaţi-vã la cel puţin atâta coerenţã!

Related Posts

1. Cãluţii, spaima lu’ Nuţi
2. Ein Mann, ein ort
3. Regal cu zero

Uite încã cinci gânduri rãzleţe despre cele sfinte, având în vedere cã sfântu’ Dumitru e peste câteva zile.

Poate aşa vom înţelege mai bine cultul moaştelor.

Unu. Chiar credeţi cã mult trâmbiţatele moaşte au fãcut parte din trupul vreunui sfânt vreodatã?

Eu sunt convins cã când vreunui episcop de la ţarã îi scãdea ratingul la bisericã, dãdea fuga la Mina Minovici. Sau la abator: lua o pipotã de pui, o usca bine pe calorifer şi o ridica triumfãtor deasupra capului: priviţi, pãcãtoşilor, pipota cuviosului Acachie Ihtiologul!

(Dacã se trezea vreunu’ sã murmure cã omul în mod normal nu are pipotã, cu atât mai bine: minuneeee!)

Doi. Dacã totuşi organele astea nu-s de la Avicola şi chiar au har şi alte chestii în ele?

Care-i faza cu distribuţia lor geograficã? Un plãmân la Bucureşti, o scapulã la Roma, un cãlcâi la Ierusalim, o sprânceanã la Moscova. Nicãieri n-ai sã gãseşti tot sfântul. Chiar dacã pare întreg, sigur are o unghie sau aţa puţei undeva în catacombele Vaticanului.

Ori e un puzzle grandios şi foarte lent care se joacã de douã mii de ani între oraşele lumii (alea creştine, cã coreenilor nu le stã mintea la jocuri de copii şi ar fi folosit de mult sfintele ciolane ca sã dea kimchi-ului o aromã discretã de mir),…

…ori e un pact internaţional sã nu ajungã niciodatã toate piesele în acelaşi loc, cã se combinã într-un zombi de moaşte cu superputeri pe care nu-l mai poate nimeni stãpâni când iese noaptea din raclã şi mãnâncã creierele oamenilor simpli. Ah, stai, biserica face asta deja.

Fig. 1: Biserica explicatã.

Trei. Orice bun credincios îţi va garanta cã absolut tot ce se pupã şi se rãspupã într-o bisericã este, în mod miraculos, steril.

Sã iei herpes de pe deştiul Paraschevei este imposibil pentru cã sfinţenia omoarã orice virus şi orice bacil. Am auzit-o şi p-aia cu oraşul (Timişoara parcã) în care a crescut fulminant sãnãtatea publicã de când şi-au sfinţit staţia de epurare. Nu beţi clor, nu beţi otravã / luaţi agheazma de pe ţeavã!

De-aia parohiile mai sãrace care au moaşte pe stoc ar trebui sã le închirieze spitalelor, frate. Mãcar în extrasezon. Ca medic, m-aş super bucura ca în loc de o mie de medicamente şi instrumente şi sculamente sã am în cabinet nişte sfinte odoare cãrora sã le zic “Sfinte, o doare!” şi miraculos sã n-o mai doarã.

Patru. Dacã moaştele astea sunt atât de sãnãtoase, cu siguranţã sunt şi bune de mâncat.

La hinduşi o pastramã delicioasã de vitã ar fi şi ea consideratã moaşte, nu?

Cãcat, am mai fãcut gluma asta în 2007.

Dac-aş fi un mogul, un nabab, un barosan sau un alt termen care desemneazã un ins avut, mi-aş deschide un restaurant, aş cumpãra moaşte de pe net şi le-aş folosi ca pe trufe. O feliuţã de sfânt pe spuma de albuş, un praf de sfânt pe salata de andive, icre negre pe bruschete din lemnul sfintei cruci. Nota de platã, enşpe sute de euro. Mirişug falnic!

Aş face şi o ambianţã de milioane, mânca-ţ-aş. Psalmi, o cristelniţã artezianã… Poate aş ţine chiar şi un schit mic cu preacucernici cãlugãri vii, sã şi-i aleagã clientul personal, ca cum am vãzut io în filme cã se face cu homarii de fiţe.

Deasupra ar trona o frescã mare cu trei pãstori care urmãresc o stea Michelin.

Muşterii excentrici sigur s-ar gãsi, gândiţi-vã doar cã existã oameni care mãnâncã dupã Olivia Steer şi zic cã-i bun.

Cinci. Moaşte laice, de ce nu?

Dupã cum bine zicea un gagiu pe feisbuc, conservând renumitul ştromeleag al lui Terente la IML ne-am ales cu cel mai lung şi mai vânjos motiv de mândrie din lume.

Singurul lucru care împiedicã aceastã potenţialã moascã sã fie sfântã este tatuajul de pe dânsa (“Fut bine şi apãsat la cioc”) carele relevã cã regele bãlţilor n-a fost tocmai cuvios.

Da’ cred cã îl putem retuşa un pic sã scrie “la Papacioc”.

Anexã: IMAGINI PE CARE NU POT SÃ LE DEZVÃD AAAAA ÎMI ARD OCHII.

Related Posts

1. Episodul 40+1: Mîţa şi sf. moaşte ale sf. Dumitru
2. Pisica cu nouã sovieţi
3. Pudrã de talc şou

Nu discut acum cu “nucleul dur” care râde la Mîţa cu î din i şi se întâlneşte la “beri blasfemice” sã facã activism. Ãştia-s bãieţii mei şi n-au nevoie de îndemnuri şi explicaţii ca sã procedeze corect. Vorbesc cu voi, indiferenţii, cu ãştia care desconsiderã ameninţarea teocraţiei, chiar şi cu cei doi sau trei creştini cu care te poţi înţelege, despre care am înţeles cã ar exista deşi n-am avut pânã acum onoarea sã îi cunosc.

Cititorule, te conjur!

Chiar dacã eşti botezat şi crezi din tot sufletul în doamne-doamne şi în cãlãreţii apocalipsei şi în curva Babilonului, dar înţelegi principiul laicitãţii statului şi îl respecţi, vei şti sã-l înveţi pe aprod sã scrie 30 sau 29 în cutiuţa cu pricina. Deci aşa, ateu sau fãrã afiliere religioasã, nu “creştin nemergãtor la bisericã”, “creştin dezamãgit de bisericã” sau, mai rãu, “agnostic”, “liber-cugetãtor” şi alţi termeni fancy pe care recenzorul de rând nu-i înţelege pentru cã e un simpliot.

Sã te dai ateu chiar dacã nu eşti? Sã minţi în faţa lui doamne-doamne? E pentru o cauzã bunã, şi dacã în zilele noastre tata Iehova s-ar mai manifesta şi altfel decât ascunzând cruci în cartofi şi-n buturugi, sigur ţi-ar mulţumi şi te-ar vindeca de acnee sau chelie sau ce ai tu pe-acasã. Pentru cã şi doamne-doamne s-a sãturat de hoţii care hoţesc în numele lui.

Pentru cã recensãmântul ãsta va sta la baza multor politici de împãrţire a ciolanului vreo zece ani de zile de-acum încolo.

Având în spate recensãmintele din ’92 şi 2002, BOR, de peste 4000 de ani mamã iubitoare a Românilor Verzi, a primit pe moka în ultimele douã decenii vreo şapte sute de milioane de euro (din care jumate doar în ultimii trei ani). Asta doar de la bugetul de stat: sã nu-i mai socotim pe primarii care doneazã terenuri şi alte nimicuri contra mântuire. Şi a ajuns sã conducã un imperiu economic evaluat la vreo trei miliarde jumate (euroi, nu ghinde), adicã de cinci ori moşia unui magnat din top 5 ca Ţiriac.

Tragem linie şi ne vine sã ne mirãm un pic când constatãm cã activitatea caritabilã a BOR a fost neglijabilã (adicã pe bune frãţie, i-au depãşit anul trecut ereticii ãia de catolici) şi cã oricum banii picuraţi în filantropie veneau din buzunarele enoriaşilor, adicã ceea ce face oricum statul şi ceea ce fac atâtea onegeuri.

În timp ce spitalele au ajuns sã-i roage pe aparţinãtori sã ajute şi ei cantina cu juma’ de kil de ficat congelat şi şcolilor le picã veceurile prin podea, popii fac un falus urât de o sutã de metri din banii impozanţilor (aşa se cheamã ãia care plãtesc impozit, nu?), pe o tarla din buricul oraşului, primitã şi ea cadou.

În timp ce Vasile vã scrie asta purtând un tricou luat cu 4 lei de la casa de modã Taica Lazãr, gata gãurit, afişul de pe uşa mitropoliei cere încã un rând de donaţii ca sãraca BOR sã cumpere (de la ea însãşi?) ciuşpe veşminte preoţeşti la trei sute de euro bucata, adicã cam cât face toatã garderoba unui cetãţean cinstit.

În timp ce oameni bolnavi, flãmânzi şi disperaţi dorm pe cimentul rece cu capul pe paporniţã ca sã prindã dimineaţa un pupic iluzoriu de la degetul mort al cuviosului Pafnutie, zorzoanele de serviciu pe care le poartã Daniel de gât ar putea singure sã cumpere un Logan.

Cînd e vorba de bling-bling
zã patriarh e şi zã king.
(sursa: rezistenţii)

Uite de-aia tu, creştinule cu bun simţ, şi tu, nehotãrâtule, nu veţi aproba tacit practicile astea absolut neconforme cu ce-a predicat Iisus fiilor lu’ Israel acum un milion de ani. Şi le veţi sancţiona, dacã nu deschizând ochii asupra religiei ca fenomen vicios şi distructiv, atunci mãcar prefãcându-vã zilele astea cã sunteţi atei.

Pe noi, stratul de mijloc din mediul urban, se mai sprijinã lupta asta cu morile de vânt. La ţarã şi în cartiere, popa face legea deja.

Copii cititori, educaţi-vã pãrinţii în acest sens. Pãrinţi cititori, educaţi-vã copiii în acest sens. Şi dacã nu vreţi sã mã ascultaţi pe mine, citiţi acelaşi îndemn la Sîrb sau la Buciuman sau la ASUR.

À propos, dacã mai e cineva atât de plictisit încât sã-i pese, Pleşu a fost surprins iar consumând o dozã de halucinogene care ar putea omorî un rinocer tânãr.

Related Posts

1. Învãţãminte-mã frumos
2. Episodul 61: Mîţa învaţã anatomie
3. Homeopatul lui Procust

Gagiul din imagine nu (chiar nu!) este o mâzgãlealã de pe pereţii beciului meu. Este o frescã foarte legitimã din locuinţa unui roman foarte respectat din Pompei.

Cândva, oamenii nu se jenau sã-şi picteze aşa ceva în casã. Cândva, oamenii nu se jenau sã-şi fluture pula şi poate cã v-aţi dat seama de-a lungul anilor cã acest blog încearcã tocmai asta, sã vã scuture de jenã. De aceea vreau sã vã povestesc câteva mici amãnunte din viaţa şi opera zeului Priap, la care nu mã voi referi folosindu-i numele latinesc pentru cã ar fi prea amuzant şi n-aţi mai percepe serioşenia acestui articol.

Cãci romanii îi ziceau, ţineţi-vã burţile, Mutunus Tutunus. Dap. Un popor care venereazã un zeu pe nume Mutunus Tutunus trebuie sã fi fost un popor mişto.

Înainte ca morala creştinã sã ne transforme într-o civilizaţie pudibondã şi frustratã printr-un Ev Mediu autist, strãmoşii noştri, dap, ai mei şi ai tãi îl proslãveau, cu un umor de zile mari, pe Priap, a cãrui unicã realizare ca zeu era cã avea un falus enorm.

Astãzi folosim numele lui Priap pentru o condiţie medicalã ingratã, da’ în fresca de mai sus îl putem vedea pe zeul pulii punându-şi pula în balanţã cu un sac de aur, ceea ce dovedeşte elocvent cã era o pulã de mare, mare valoare.

E adevãrat cã locuitorii oraşelor mai mari nu-l luau foarte în serios dar, la ţarã, Priap cel cu pula de-un stânjen era un zeu în toatã regula, ocrotitor al grãdinilor şi livezilor (dupã unii cercetãtori, falusul priapic de piatrã este strãmoşul piticului de grãdinã contemporan!), al bãrcilor de pescuit, al stupilor de albine şi aşa mai departe.

Aşa cum astãzi vezi troiţe urâte pe marginea şoselei, în vremea romanilor se instalau deseori la rãscruci statui ale lui Priap. Cãlãtorii atingeau ştoiul de marmurã al zeului ca sã nu ia holerã pe drum, sã aibã noroc la barbutus cu alţi cãlãtori şi, în general, ca sã scape de toate grijile specifice acelei epoci.

Iar pe statui sã nu credeţi cã scriau “Priapus Corvinus, rege al chiurtoşcolacilor, învins doar la Baia de cãtre poporul moldovean” sau “Bine aţi venit în comuna Vârteşcoiu, duzmeneu sã vã bineuvcânteze”. Scriau, ca sã-i sperie pe huliganii şi migratorii care ar fi atentat la statuia cu pricina, chestii de genul:

Percidere, puer, moneo; futuere, puella;
barbatum furem tertia poena manet.
Femina si furtum faciet mihi virve puerve,
haec cunnum, caput hic praebeat, ille nates.
Per medios ibit pueros mediasque puellas
mentula, barbatis non nisi summa petet.

Traducerea unor bãieţi de la Oxford e decentã şi veridicã, aşadar:

I warn you, boy, you will be screwed; girl, you will be fucked;
a third penalty awaits the bearded thief.
If a woman steals from me, or a man, or a boy,
let the first give me her cunt, the second his head, the third his buttocks.
My dick will go through the middle of boys and the middle of girls,
but with bearded men it will aim only for the top.

Exact! în altã epocã, avertismentul ãsta era public şi oficial. A trebuit sã aşteptãm pânã-n secolul nouãşpe ca Europa sã scrie din nou scriituri amuzante şi îndrãzneţe, şi chiar şi atunci circulau învãluite în ruşine şi jenã. Mulţumim, Iisus! Chiar aşa, sunt convins cã instituţiile noastre ar avea mai mult succes cu “Bãga-şi-ar strigoii cariciul de 2 metri în cine fumeazã acilea” decât cu “Fumatul interzis”.

Şi sã nu uitãm cã Priap nu era singurul bãiat cu umor din panteonul grecoroman. Ta-su era Dionisos, întâiul drojdier din istorie, iar printre fraţii lui (dupã anumite surse; dupã altele – printre alţi taţi ai lui) îi gãsim pe Eros, pe Hermaphroditos, zeul bisexualitãţii, sau pe Pan, care nu avea o mãciucã aşa impunãtoare dar avea bulane pãroase şi bulãnea, la rândul lui, tot ce prindea.

Or, pula lui Priap era atât de mare încât putea sã o foloseascã literalmente ca pe o mãciucã şi sã omoare animale cu dânsa. Relevant pentru aceastã informaţie este un pasaj din Fastele lui Ovidiu care zice cam aşa.

Cicã într-o zi, nimfa Lotis dormea dupã o beţie cruntã iar Priap avea chef sã facã ceea ce face el de obicei. Se apropie Priap tiptil de frumoasa nimfã sforãitoare şi când sã dea cu Mobra în gâşte, i-ha, i-ha, începe sã ragã mãgarul lui Silenus, care dintr-un motiv sau altul se afla în zonã.

Gagica se trezeşte, se sperie, ţipã, şi se transformã într-un copac sau ceva de genul. Atunci Priap, mâhnit nevoie mare cã a pierdut ocazia de a o bifa pe Lotis, şi-a luat pula, a vâjâit cu ea prin aer probabil, ca cu un furtun sau un lasou, şi a bãtut mãgarul cu ea pânã când acesta şi-a dat duhul.

De atunci lu’ Priap cicã îi place sã vadã mãgari chinuindu-se şi de aceea locuitorii din Lampsacus îi jertfesc mãgari.

Am senzaţia cã a omorî un mãgar cu pula e o minune mai mare decât a înmulţi pâinile.

Eu n-aş sta cu pula la vedere în preajma unui mãgar înfometat sau a unui ponei.

Şi am senzaţia cã foarte multã lume ştia asta, pentru cã, la începutul erei noastre, din Galia pânã-n Dacia, sãpãturile arheologice scot la ivealã o grãmadã de Priapi.

Şi mai am senzaţia cã a fost destul de naşpa ca, dupã o epocã de relativã libertate sexualã (şi toleranţã religioasã şi libertate de exprimare în general), sã vinã gaşca lu’ Cristi, also known as CNA-ul antichitãţii, şi sã instaleze în toatã Europa puritanismul, ba chiar sã rupã pulile statuilor grecoromane şi sã lipeascã deasupra frunze de ipsos.

Acest puritanism pesemne cã li s-a pãrut o idee super bunã locuitorilor Români-Verzi-Creştini-de-2000-de-Ani. Una dintre cele mai relevante piese arheologice care atestã creştinismul pe teritoriul carpato-danubian e un inel din secolul III pe care scrie “Ego sum flagellum Iovis contra perversos christianos”. Eu sunt biciul lui Jupiter împotriva perverşilor de creştini, lol.

Nu ştim al cui a fost inelul, deci cine era biciul lui Jupiter împotriva perverşilor, dar ştim cu siguranţã ce a fost, pânã în acea vreme, biciul lui Priap împotriva mãgarilor.

Sã încheiem cu un imn, aşadar. Un imn din perioada Antoninilor (sec. I-II e.n.), gãsit într-un sit arheologic de la Tivoli. În latinã şi englezã se aflã pe google books iar singura traducere româneascã (într-o broşurã scoasã de Cotidianul) este absolut cretinã, pricinã pentru care îmi permit cele ce urmeazã. Poezia religioasã a strãmoşilor civilizaţiei europene.

Slavã ţie, Priap, tatã a tot ce e sfânt!
Dã-mi bucuria-nfloritoarei tinereţi,
sã fiu plãcut de fete şi bãieţi
cu mãdularul viguros şi tânãr; şi fie ca sã joc
cu ei de-a pururi jocuri amuzante.
Şi-ndepãrteazã de mintea-mi grija,
cãci dânsa e duşmanul somnului;
şi fã sã nu trãiesc cu groaza vârstei,
cu frica cã-ntr-o zi voi fi un mort
purtat în sarcofag sau într-o urnã
spre locul de unde nu s-a întors nici un cãlãtor.
Slavã ţie, slavã ţie, Priap, tatã binecuvântat, slavã!

Veniţi voi, nimfe, veniţi cu toatele, oricâte-aţi fi,
locuitoare in zãvoaiele sacre sau
zburdãtoare printre valuri.
Veniţi şi, cu glasurile voastre blânde,
preamãriţi-l pe Priap, sfântul
tatã a tot ce populeazã Pãmântul.
O mie de sãruturi aşterneţi peste pãrţile lui intime
şi-n ghirlande cu parfum înfãşuraţi-i membrul viril;
Apoi cântaţi-i încã o datã:
Priap, zeu al lumii, tatã!

[...]

La porunca-ţi, însuşi Jupiter cel mare
îşi azvârle faretra cu trãsnete şi de pe tron coboarã,
în grabã, fiindcã-l copleşeşte pofta;
Venera luminatã şi Cupidon focosul,
Graţiile, cele trei mândre surori
şi Bacchus aducãtorul de voie bunã – toţi te preamãresc!
Cãci fãrã puterea pe care le-o conferi, Venus, Graţiile,
Cupidon, Bacchus,cu toţii ar pãli.
Priap, prieten al virilitãţii,
ţie ţi se roagã fecioarele cu ardoare
ca cingãtorile, prea îndelung încinse, sã se destrame.
Ţie ţi se roagã proaspãta mireasã
ca bãrbãţia mirelui în veci sã nu se consume.
Slavã ţie, slavã ţie, Priap, tatã binecuvântat, slavã!

Chiar aşa, oare situaţia actualã a Greciei n-o fi rãzbunarea zeilor antici pentru douã milenii de creştinism fanatic?

Related Posts

1. Cetãţene, nu fi artist
2. It’s a kind of tragic
3. Ce moaşte din pisicã şoareci mãnâncã

Ştiţi, eu n-am avut parte de “reli” ortodoxã în şcoalã (cu atât mai bine, fiindcã profa colegilor mei era dusã cu cucii prin codru) iar în liceu treaba asta nici nu era în program. Pula mea, cred cã am copilãrit în viitor.

Chiar aşa, logicã se mai face? Acum doi-trei ani erau discuţii…

Related Posts

1. Episodul 79: Pânã şi asta aş înţelege
2. Episodul 199: Mîţa şi dãrnicia
3. Episodul 89: Mîţa nu v-a mai învãţat de mult istorie

Rezistenta
Realitatea: “ÎPS Bartolomeu Anania a murit. TRANSMITEŢI CONDOLEANŢE”. Yes master, as you wish master.

utopicbalcanic
ÎPS, they did it again!

Macabrescu
Anania, here we go again! My, my, how can I resist this.

utopicbalcanic
LOL În ritmul ãsta, şefu’ lu’ BOR ar trebui sã se numeascã party-arh.

Ieei!

Related Posts

1. Desert rose, hamei ieei
2. Pudrã de talc şou
3. S-a încheiat concursul (ieei)

Related Posts

1. Puşca şi cureaua revelatã
2. Cine sapã groapa altuia, sapã de lemn
3. Folcloroform

De exemplu “Avalanşa” prinsã uichendul trecut la sala Atelier, cu bolnãviciosul ãla de Manole pe care nu îmi pot imagina de ce îl aduleazã toate minorele.

În plus, la TES ştii cã te duci s-o vezi pe Maia care-i, cum s-ar zice în cercuri neacademice şi pe bloguri obscure, sculã de actriţã. Şi singurã în Astã searã, Lola Blau pe vremuri, şi cu fiu-sãu în Tango final sau cu Mircea Rusu vopsit cu smac de pantofi în Driving Miss Daisy.

Asearã am ajuns, în al doişpelea ceas şi pe nepregãtite, la (ceea ce am impresia cã a fost) a doua reprezentaţie a piesei lui Jean-Claude Grumberg, Tragedie dentarã (Spre tine, pãmânt al fãgãduinţei) în regia lui Felix Alexa.

O recomand cu vârf şi îndesat din mai multe raţiuni.

Trebuie sã amintesc cã-s teribil de pãrtinitor fiindcã e singurul produs cultural digerabil de care am dat toatã sãptãmâna (şi a venit imediat dupã filmul care mi-a spart nucile şi o şuşã tip serbare de clasa a 3-a la Ateneu care-a fost atât de cãcãcioasã cã mi-am interzis sã admit cã ar fi avut vreodatã loc).

Întâia pricinã pentru care îmi permit sã vã trimit sã vedeţi piesa e cã e coerentã şi bine scrisã. Deşi o rãsfoialã rapidã a subiectului sugereazã cã-i pur şi simplu încã o piesã cu holocaustul, pare sã ajute mult faptul cã autorul are o carierã fulminantã în spate, printre altele ca scenarist pentru Truffaut sau Costa-Gavras.

Pe scurt şi fãrã sã dezvãlui cine ştie ce amãnunte esenţiale, piesa are într-însa un cuplu de evrei francezi (Maia Morgenstern şi Andrei Finţi) şi o mare suferinţã provocatã acestora pe multiple cãi de pierderea celor douã fiice: una în lagãr, una într-o mânãstire catolicã. V-aţi prins voi, douã feluri de moarte, aluzie aluzie.

À propos de religie, rar se întâmplã sã-l mai poţi vedea într-o reprezentaţie publicã în România secolului 21 pe ateul convins (în cazul nostru, sãrmanul dr. Spodek) prezentat altfel decât ca o fiarã a tenebrelor care mãnâncã fecioare şi se închinã la Bafomet. Ba mai mult, Spodek e cel mai om dintre toate personajele pe care le-am vãzut pe scenã în ultimul timp. E plin de tragism, te emoţioneazã teribil.

Şi nu-i orice tragism, e tragismul pe care-l gãseşti şi în privirea resemnatã, îmbãtrânindã a lui Al Bundy. Râdeţi voi, râdeţi da’ acel sitcom fâsâit ascunde ceva mult mai serios şi sunt gata oricând sã-mi apãr punctul de vedere.

Ceva în Al Bundy te nelinişteşte, poate te trezeşte noaptea din somn şi te trimite cu gândul la mizeria condiţiei umane. A adevãratei condiţii umane, dincolo de falsele rãspunsuri ale religiilor şi dincolo de gândirea deziderativã.

Ceva în Spodek te nelinişteşte la fel. Şi te mai aruncã – dacã te preocupã chestiunea – într-o dilemã. Ce-l face pe evreu evreu dacã nu ştie ebraicã şi nu crede în Iehova?

“Ce este un evreu?” întreabã retoric tânãrul Istodor într-un interludiu de maxim dramatism.

Rãspunsul vine în surdinã de la o babã veselã din fundul sãlii:

“Un jidan!”.

Chiar şi numai pentru cã publicul e alcãtuit numai din Old Jews telling jokes meritã sã faci o vizitã la TES.

Decorul şi muzica şi-au fãcut şi ele treaba de minune. Iaca şi o pozã ciupitã dintr-un comunicat de presã.

Related Posts

1. Din pantaloni în panteon
2. Prâslea şi klezmerele de aur
3. Dragostea din ţiţei

(Melodia e delicioasã)

Related Posts

1. Episodul 105 1/2: Mîţa, inundaţiile şi Maradona
2. Episodul 50: Mîţa salveazã popularitatea lui Bãse
3. Episodul 173: Mîţa şi sfânta scripturã

Pãi într-un stat de drept, domnilor, într-un stat de drept care-i separat de bisericã, ce e biserica? Separatã de stat. Un ONG. Nici mãcar “de utilitate publicã”, pentru cã îşi serveşte doar adepţii. Democraţia zice: cât timp într-un stat cu o sutã de cetãţeni ortodocşi trãieşte şi un cetãţean zoroastrian sau ateu sau Discipol al Marelui Melc, biserica ortodoxã nu e bisericã de stat şi nici un ban din buzunarul zoroastrianului nostru nu trebuie sã ajungã acolo din oficiu.

Ah, bun! Statul împarte ONG-urilor terenuri şi alte acareturi? Sã împartã tuturor ONG-urilor. Şi ungurilor iredentişti şi demonici (aş zice “:P” dacã aş avea un blog de cãcat cu emoticonşi) din ASUR, ba chiar şi verzilor lu’ Bucurenci sau asociaţiei de prietenie a vidanjorilor cu fabricanţii de bice. De ce au cultele religioase un statut cu moţ?

OK, sã admitem cã ar avea dreptul la acest statut din ştiu-eu-ce considerente lacrimogene, de compasiune faţã de angoasele simpliotului avid de cârje imateriale. Şi cã ar avea deci dreptul la aceste pomeni doar acele onegeuri care lucreazã cu spiritualitatea.

Da’ legea 489/2006 zice clar cã statul nu trateazã în mod preferenţial nici o religie “sau ideologie atee” (pentru cã chelia e o coafurã). Mai zice şi cã nimeni nu poate fi “pus într-o situaţie de inferioritate” pentru apartenenţa sau neapartenenţa la un asemenea grup.

Eu nu-s pus într-o situaţie de inferioritate atunci când din proprietatea statului (deci şi a mea, ca cetãţean plãtitor de impozit) un bun material trece în proprietatea unui ONG religios?

Şi dupã ce şubreda lege de mai sus o ţine pe-a ei cu nediscriminarea, îţi înşirã cele op’şpe “culte recunoscute”. În traducere: Toţi copiii mei sunt egali, da’ numai Gogu, Luluţa şi Mişu sunt copii; restul sunt odrasle, progenituri şi plozi şi nu se pun la socotealã. De ce biserica ortodoxã ar fi cult recunoscut şi biserica zoroastrianã cu douãj’ de membri a nenicului de mai sus nu? Pentru cã una are mai mulţi membri? Pãi asta se cheamã discriminaţie, monşer.

Legea (ar trebui sã fi-)e lege, cã-i vorba de un butic sau de un hipermarchet. Dacã-i musai sã se împartã ciolanul, nu e corect şi democratic sã se distribuie altfel decât în mod nepãrtinitor.

Ar însemna cã pot sã declar cã sunt adeptul religiei fast-foodianiste şi sã obţin scutire de impozit pentru şaormeria mea.

Singura soluţie prin care statul sã îşi autentifice eticheta democratã în domeniul relaţiei cu cultele şi cultuleţele ar fi sã îşi asume adevãrata neutralitate: sã le lase sã se gospodãreascã singure. Sã le lase sã-şi cumpere singure turnuleţele, nu sã le primeascã de-a-mpulea, şi sã şi le cumpere cu bani munciţi doar de enoriaşii lor.

Ah, dar stai, eu, micul intelectual neafiliat religios, sunt membrul ghinionist al unei minoritãţi. Şi toatã lumea ştie cã democraţia e dictatura majoritãţii, nu?

Related Posts

1. Într-o zi mi-ai dãruit o catedralã
2. Hapsânul lui Avraam
3. Ce moaşte din pisicã şoareci mãnâncã