It’s a kind of tragic

Teatru! Am tot menţionat că teatrul meu preferat din Bucureşti e TES-ul. Nu numai pentru că am eu pitici filosemiţi, ci şi fiindcă poţi avea încredere că nu se întâmplă într-însul bătăi de joc. Adevărat, am nimerit acolo ocazionala piesă nesclipitoare da’ niciodată borşul penibil din TNB-ul ultimilor ani.

De exemplu “Avalanşa” prinsă uichendul trecut la sala Atelier, cu bolnăviciosul ăla de Manole pe care nu îmi pot imagina de ce îl adulează toate minorele.

În plus, la TES ştii că te duci s-o vezi pe Maia care-i, cum s-ar zice în cercuri neacademice şi pe bloguri obscure, sculă de actriţă. Şi singură în Astă seară, Lola Blau pe vremuri, şi cu fiu-său în Tango final sau cu Mircea Rusu vopsit cu smac de pantofi în Driving Miss Daisy.

Episodul 132: Sf. Andrei şi poporul dac

Întorşi în timp cu aproape două mii de ani, aflăm care era de fapt atmosfera în acea binecuvântată zi când superputerile apostolului Andrei, zis “Proto-Chuck Norris”, au convertit instantaneu toată suflarea spaţiului carpato-danubiano-pontic la Singura Credinţă Adevărată din Lume®. Aliluia!

(Melodia e delicioasă)

Patrafir and loathing in Las Vegas

Să moară Gigel, credeam că mi s-a urât de mult să lupt cu morile de vânt ale teocraţiei. Da’ fac eu ce fac şi citesc în Capital (via /nasol, ce chestie!!!) că guvernul dăruieşte bisericii treijdouă de clădiri. E musai, deci, să revin la onor. mea îndeletnicire de strigător în deşert.

Păi într-un stat de drept, domnilor, într-un stat de drept care-i separat de biserică, ce e biserica? Separată de stat. Un ONG. Nici măcar “de utilitate publică”, pentru că îşi serveşte doar adepţii. Democraţia zice: cât timp într-un stat cu o sută de cetăţeni ortodocşi trăieşte şi un cetăţean zoroastrian sau ateu sau Discipol al Marelui Melc, biserica ortodoxă nu e biserică de stat şi nici un ban din buzunarul zoroastrianului nostru nu trebuie să ajungă acolo din oficiu.

În noaptea asta dormi pe Pleş!

Înţelegându-i de minune pe “noii atei”, domnul Pleşu tinde să uite că idolii lui s-au împiedicat şi au căzut în cur undeva între franjurile secolului paişpe. Nu că i-aş fi înghiţit vreodată discursul presărat cu îngeri, da’ de data asta onorabilul brontozaur a mers puţin prea departe la pescuit isonul pulimii mistice.

Episod special: Din credinţele lumii

People will then often say, ‘But surely it’s better to remain an Agnostic just in case?’ This, to me, suggests such a level of silliness and muddle that I usually edge out of the conversation rather than get sucked into it. If it turns out that I’ve been wrong all along, and there is in fact a god, and if it further turned out that this kind of legalistic, cross-your-fingers-behind-your-back, Clintonian hair-splitting impressed him, then I would choose not to worship him anyway. (Douglas Adams)

Mai jos, o mică selecţie din vasta lucrare (neterminată şi nepublicată) la care domnii Eliade şi Culianu au meşterit de zor înainte să meargă la locul cu verdeaţă: Istoria felină a credinţelor şi ideilor religioase!

Hapsânul lui Avraam

Din nou despre cum e într-o societate modernă.

Pe când mintea îi zburda pe bălării, Petre Ţuţea a emis o perlă cât capul lui de mare. “Pentru mine,” zise dânsul, “apogeul Europei a fost în Evul Mediu, când dumnezeu umbla din casă în casă”.

Ei bine, domnule Ţuţea, Evul Mediu a fost o perioadă neagră-tuci în istoria Europei şi, dacă nu exista dânsul, aveam un avans de vreo şapte sute de ani şi vă scriam acum între două reprize de ciuruit ştrumfi cu coadă pe planeta Pandora. La anul 1000, când la noi tifosul şi dizenteria umblau din casă-n casă, Avicenna (zis şi Hussain ibn Abdullah [...] ibn Ali ibn Sina) punea bazele medicinei experimentale, inventa farmacologia clinică, îl interpreta pe Aristotel, ba chiar găsea timp pentru o ţâr’ de geologie şi scria cu spor o carte cu multe reţete de pilaf.

Pre puţul gândirii

La mulţi ani, cuvioasă Paraschiva! Fie ca rămăşiţele tale parfumate să împingă la sinucidere omizile din pom, să uşureze examenele studenţilor, să ucidă copiii ateilor şi să vindece de coşuri încă o mie de ani de-acum înainte!

Nici o mânăstire nu e întreagă fără o moască. Dacă nu căpăţâna Botezătorului, măcar proteza cuviosului Xerocopie Zaharisitul sau vreun muc suflat în batistă de sfântul mucenic Gigiil, ocrotitorul păstorilor.

Ce se întâmplă, totuşi, când acelaşi organ al aceluiaşi sfânt apare simultan în douăzeci de lăcaşe de cult? Dilema este cu atât mai gravă când sfântul cu pricina este însuşi Iisus Hristos (alias Iisus Ronaldo Hristoiu din “Mîţa cu î din i”), iar rămăşiţa venerată este chiar pielicica pe care a pierdut-o la circumcizie!

Ceea ce urmează nu e pamflet, nu-i parodie, e crudul adevăr despre ceea ce făceau teologii, monahii şi credincioşii de rând în timp ce oamenii de ştiinţă mergeau pe urmele Satanei.