Lăutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat următorul principiu: Nu există muzică românească bună. Oricât aş fi de acord că suntem o cultură minoră, tind să-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zău.

Menţionez că tot ce-i mai jos (de la folclor la roacărie) e pur subiectiv şi urmează multe iutuburi care se vor încărca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am să omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, există muzica lăutărească. Rezultatul colaborării multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adică un produs de o adâncime poetică care-i face pe Sorescu şi pe Nichita să înghită în sec şi să facă pe ei un pic în pantaloni.