(pentru nefrancofoni, primele două traduceri sunt de aici)

Related posts:

1. Nu lăsa pe mâine ce poţi face jazz
2. Din oceanul pacifist
3. Azur pe ce-am mai sfânt

“Ce s-ar întâmpla dacă un urmaş al regelui s-ar naşte handicapat sau dacă iese vreunul cu dizabilităţi, rămâi cu el şef de stat?” Chestia asta n-a ieşit din gura unui simpliot, ci din gura unui simpliot care ocupă cea mai înaltă funcţie în stat. Dacă până acum am fost doar amuzat că Băse împunge regi… frate, nu te pune nimeni să fii corect politic acolo, în adâncul sufletului tău, da’ când vorbeşti la TV vorbeşti la TV!

Azi vom discuta însă despre monarhie în general, pentru că, oricât m-ar îngrijora un preşedinte care se teme de “handicapaţi”, mai tare mă îngrijorează multitudinea de susţinători ai unui sistem anacronic şi vicios. Tare mă tem, oricât de conspiraţionist ar suna, că asta urmăreşte dementul. Să facă noi fani ai regalităţii, mniezău ştie în ce scopuri obscure. Touché, Băse.

Fraţilor. Nu ştiu cum să vă sparg balonul de săpun dar monarhia nu e bună. Oricum ai suci-o pe toate părţile, dânsa, în ipostaza ei europeană, contravine unor principii elementare ale democraţiei contemporane. Pe scurt, sunteţi naşpa.

Chiar şi aşa, simbolic – cum se cuvine într-o monarhie “modernă”–, cine dă dreptul familiei von Piştenbudenhausen asupra teritoriului în care domiciliez? Îi unge dumnezeu? Păi îmi pare rău jupâne, dacă tot mi se impune să fiu cetăţean al unui stat, vreau să fiu cetăţeanul unui stat pus la cale de oameni lucizi, nu de dumnezeul câtorva. O divinitate care, atunci când nu trimite urşi să sfâşie copii, nu există.

Dacă mă ambiţionez eu să ajung rege? Dacă sunt cel mai fin diplomat, cel mai vânjos orator, cel mai sensibil degustător de poşirci vechi? Dacă am pe deasupra şi un ştuţ de-un cot cu care îl pun pe Berlusconi la respect? Nu pot să ajung rege fiindcă nu m-am născut rege. Singura soluţie, şi nu în toate sistemele monarhice!, ar fi s-o conving pe eventuala moştenitoare să mă ia de bărbat, ceea ce nu ar fi deloc convenabil pentru mine deoarece reginele sunt crăcănate şi au dinţii strâmbi de la secole de incest.

Cum ar fi să n-aibă voie să candideze la preşedinţia unei republici decât Ponta (sau Băsescu sau Crin sau cine vă e vouă mai antipatic) (mie-mi stârnesc aceeaşi greaţă viscerală toţi trei) şi urmaşii lui pe linie paternă? Brrr, ştiu!

Singurul Rege.

Cât despre stabilitatea idilică cu ponei şi flori de câmp care se naşte pe loc în prezenţa unui rege, băi nene, cred că ar trebui să deschidem şi ochii când ne uităm înapoi la cei 80 de ani de monarhie. Adevărat, au fost conjuncturi favorabile acaparării de teritoriu. Ieei. Dar mai departe?

Mai departe, eu nu văd să fi trecut ţara prin vreo epocă de aur. Ne place, nu ne place, Cuza ne-a scos din feudalism şi războiul ruşilor cu turcii ne-a adus independenţa (bonus: alfabetizarea şi igiena au venit cu comuniştii). Sub poleiala mult adoratei perioade dintre războaie se ascund intrigi mai scârboase decât în era post-FSN, cu alegeri măsluite, foame, degringoladă, tiranie, habotnici şi fascişti de toate culorile şi între toate astea exportam nişte grâu fiindcă încă nu-l produceau alţii mai ieftin. Eram fix atât de relevanţi pe plan mondial cât suntem în anul de graţie 2011.

Ultimele monarhii din zilele noastre – Marea Britanie, Olanda şi ţările nordice – nu o duc bine pentru că au în frunte o mascotă eternă. O duc bine pentru că etica protestantă i-a transformat de-a lungul secolelor în oameni serioşi şi responsabili. Ar duce-o la fel de bine azi şi dacă s-ar fi transformat demult în cele mai republicane republici, ca fraţii lor, nemţii şi elveţienii. Sau ca finlandezii.

Pe Mihai nu poţi să-l condamni: era un tânăr cu procesoru’ modest care s-a trezit dat afară dintr-o ţară oricum dezagreabilă, nu singur, ci împreună cu o căruţă de bani. Păi io-n locul lui trăiam ca Maradona şi sigur nu apucam bătrâneţile. Zău, nu văd de ce nu l-aş lăsa să ţină un discurs în faţa Parlamentului în calitate de “fost”, aşa cum l-aş fi lăsat, de exemplu, şi pe Maurer dacă mai trăia. Adică, de ce nu? Câtă vreme nu vine cu pretenţii.

Dar m-aş opune unei monarhii constituţionale cu aceeaşi vehemenţă cu care m-aş opune unei monarhii absolute; direct, fără discuţii şi din principiu.

OK, poate aş fi de acord, dar cu rege ales. Pe cinci ani.

P.S. Distinşii cititori care nu-şi regăsesc opiniile în ce-am scris eu mai sus, dar fac parte în mod eronat din PNL sunt rugaţi să treacă în pula mea la ţărănişti.

Related posts:

1. Episodul 165: Mîţul Prinţ
2. Regal cu zero
3. În ştoiul evenimentelor

Can’t hear you, I’m in Romania.
Romania!
Ro-may-nee-a! RO-MAY-NEE-A.
Yeah, it’s a country or something like that.
What’s it like? It’s like New York 75 years ago.

Am râs. Copios, că aşa e.

Related posts:

1. Call the cops when you see pac-pac
2. Glasul roţilor de antren
3. Disneyland of choice

E suficient să daţi un clic pe Antena 3 ca să vedeţi ce măsură diabolică este, menită să dizolve însăşi fibra statalităţii noastre şi să spânzure dintr-o dată toate păpuşile cu chipul lui Iancu de pe faţa planetei. Pentru că e iniţiativa lui Băsescu, bineînţeles.

Ei bine, nu, o idee nu poate fi “rea fiindcă e a lui Băsescu” aşa cum o idee nu poate fi nici “bună fiindcă e a lui Băsescu”.

Sper că v-aţi dat seama că Antenele sunt un organ care se cacă pe deontologia meseriei în aceeaşi manieră în care o face şi B1. Colac peste pupăză, nici ideea reorganizării nu-i a lui Băsescu, e o chestie asupra căreia am convenit cu toţii (da, şi voi!) odată cu aderarea la UE. Şi dacă mă întrebaţi pe mine, reorganizarea per se e o treabă foarte bună, chiar dacă în asemenea împrejurări de jale generalizată ivirea bruscă a discuţiei cu pricina putea să mai aştepte un pic.

OK, cu numele, instituţia “judeţului” e veche de când lumea, chiar dacă doar aici la sudişti. Dar n-am auzit pe nimeni să menţioneze că originea judeţului modern se găseşte în “departamentele” francofile ale lui Cuza (merită menţionat că şi Franţa de azi, o varză d.p.d.v. administrativ, e pe cale să renunţe la departamente, păstrând regiunile) şi în nici un caz în instituţia feudală a judeţului, unde stăteau judele şi pârcălabul şi dădeau cu biciul în robi.

Sau cumva toată moştenirea istorică a unei instituţii stă într-un nume paseist? Perfect, atunci luăm cele şapte regiuni, le zicem judeţe şi am terminat cu bâlciul. Problem solved.

Cele 40+1 judeţe actuale, instituite sub ceauşism, corespund unei realităţi economice de mult apuse şi nici măcar nu se potrivesc cu fondul istoric. Poate n-o să fiţi de acord cu mine, da’ înainte, regiunile lui Dej fuseseră delimitate mai raţional – şi chiar luau în calcul dreptul prietenilor secui din Har-Cov la propria unitate administrativă – dar, nu-i aşa, erau instituite sub stalinism, când absolut totul era rău, deci trebuiau stârpite degrabă.

Acolo, în Harghita şi Covasna, e de fapt mărul discordiei. Nu-i în tradiţia multimilenară a instituţiei judeţului, mai veche decât vârful Omu. E în iataganele ungurilor răi din Mongolia care vor să ne răpească pământul, care evident că nu e al proprietarilor care cresc cartofi pe el, ci al nostru, al Românului Verde, indiferent că a călcat sau nu vreodată peste Carpaţi, cu sau fără frunze şi flori.

Dacă aş pune eu ţara la cale, păi aş lua sacul cu autonomie teritorială şi aş împărţi dintr-însul nu numai ţării cocătorilor de chiurtoş ci tuturor regiunilor, după modelul nemţesc federal. Fiecare land cu guvernul lui, cu legea lui, cu taxele lui, toate adaptate la sărăcia şi foamea şi limba şi culoarea locuitorilor. Nu e de datoria mea să finanţez o şcoală din Vaslui la care n-am să-mi trimit nici un copil niciodată. Nu mi-e nici interzis dacă sunt un om bun la suflet, dar pentru asta trebuie să am un covrig pe masă mai întâi.

Statul nostru “unitar şi indivizibil” e o idee relativ nouă, concretizată recent, mai ales dacă ţinem cont de faptul că pe eroul nostru Mihai cel viteaz îl durea fix în pulă de “pohta ce-a pohtit” pentru că era mai preocupat de creditorii care-l alergau şi de alianţele sucite prin care încerca să scape de ei.

Statul nostru este înjghebat dintr-un număr de entităţi care, de-a lungul istoriei, au fost cât se poate de autonome. Dacă ne uităm un pic dincolo de istoria fabricată în epoca “eşti un luzăr dacă n-ai un stat naţional”, care le-a băgat “România” în gură şi dacilor, nici măcar termenul de “Ţara românească” n-a fost folosit de vreun voievod adevărat, spre bucuria băieţilor de la Valahia, în frunte cu Costi.

E cazul să dăm secolului nouăşpe înapoi ce-i al lui şi să ne asumăm ce-i al nostru: o tradiţie a descentralizării şi a solidarităţii locale, liberă de umbrela “pan-românismului”. Valahii sunt valahi şi moldovenii sunt moldoveni aşa cum nemţii sunt nemţi şi austriecii sunt austrieci,- cum sună? Bine, rău, indiferent cum sună, aşa sună într-o istorie cinstită, zic eu.

Şi relaxaţi-vă fraţilor cu ungurii răi care ţin carne de cal sub şa. Nu mai e vremea să pârjolim holdele, să îngropăm aurul şi să ne căcăm pe noi şi în fântâni. Dacă istoria se scrie aşa cum ar trebui, mâine-poimâine regiunea ics nu va mai fi în România sau în Ungaria pentru că România şi Ungaria nu vor mai însemna mare lucru. Regiunea ics va fi o regiune şi atât, într-un mare muşuroi de regiuni, locuite toate de oameni.

Şi atunci va fi de-adevăratelea liber la concurenţă între limbi şi între culturi, aşa cum ar trebui. Pentru că limbile şi culturile se nasc şi dispar încă dinainte de statul naţional. Ca şi în economie, monopolul şi subvenţiile n-au ajutat decât la păstrarea în cursă a unor jucători de căcat, care trebuiau să fi muşcat ţărâna de mult.

Ca şi religia, patriotismul ar trebui să fie o chestiune intimă. Şi tot aşa, n-ar trebui să fie o ruşine să nu îl ai.

Băi cititorule, indiferent că locuieşti într-un stat unitar sau federal, într-un judeţ, comitat, raion sau departament, într-un trib, într-o şatră sau pe un vapor, gândeşte-te pentru o clipă: chiar crezi că conaţionalii tăi sunt mai breji decât restul omenirii? Apoi gândeşte-te ce-ai spune despre ei dacă te-ai fi născut în ţara de vis-à-vis. Apoi dă-ţi seama că toate problemele astea sunt meschine şi nedemne de ce-ar putea fi omenirea asta dacă nu ne-am fi căcat atât pe noi. Şi în fântâni.

Related posts:

1. Visit Romania. Smalls country. Great, people
2. Hapsânul lui Avraam
3. Învăţăminte-mă frumos

Vouă cum v-ar plăcea, românii lu’ peşte prăjit, ca primăria din Roma să hotărască să vă zică de-acum încolo mamaligari ca să nu vă mai confunde lumea cu romanii get-beget? Aţi fi tare fericiţi, mânca-mi-aţi curu’.

Noua legislaţie în domeniul a cum trebuie noi să le zicem prietenilor noştri de etnie diferită e cretină. Nu rezolvă nimic şi complică totul.

Da, şi eu le zic ţigani. Dar eu sunt un ins care face băşcălie pe net, nu o autoritate. Ştiu că-i un termen cu o căruţă de conotaţii negative, termen care nu are ce căuta într-un act oficial.

Sigur, nu e cuşer să fiu pedepsit că am fost umoros faţă de prietenul meu Barack şi i-am zis “hăhă nigăre, ce puţă lungă ai” da’ congresu’ SUA ar hotărî vreodată să se refere la negri ca nigări? Nu-s fanul cultului strămoşilor dar fiecare negru din State are tot dreptul să reacţioneze emoţional la faptul că străbunicii lui erau vânduţi ca gâştele şi fripţi cu biciul când nu-şi făceau raţia la bumbac.

Să nu uităm că ţiganii au fost sclavi pe meleagurile astea (da! oameni în proprietatea altor oameni!) vreme de peste 500 de ani, dinainte să ajungă suflet de alb sau de negru în America.

Să nu uităm că infracţionalitatea mai mare din sânul acestei etnii nu-i fiindcă “aşa sunt ei” sau fiindcă “au chestia asta în sânge”. Ţine strict de condiţionarea culturală. Educaţia e praştie şi de o parte şi de alta. Românilor le e frică de ţigani şi îi izolează. Ţiganii poartă încă povara sus-menţionatelor secole de sclavie. Ambele părţi au tradiţii pe care trebuie să le arunce la gunoi. Românii, un naţionalism de căcat; ţiganii, vechea lor lege nescrisă care-i desparte de “gagii”.

Amărâţii care cerşesc şi fură în Vest nu sunt ţigani, români, unguri, marţieni. Originea lor etnică e irelevantă. Sunt în primul rând oameni şi în al doilea rând cetăţeni români.

Prin ceea ce face acum, statul îşi arogă un drept care nu-i al lui. Instituţia statului nu are drepturi ci doar obligaţii faţă de fiecare dintre cetăţenii săi.

Inclusiv faţă de ăia pe care, dintr-un motiv sau altul, ar prefera să-i ascundă sub preş.

P. S.

Un nene Huculici de la Magic FM ne-a făcut să zâmbim pă twitter:
Eu din cate inteleg, ciocolata aia n-o sa se mai numeasca ROM ci ŢIGAN?

Dă-mi voie să-ţi răspund musiu.
Dap! În plus asta înseamnă că “ROM Cel mare” are să se cheme

Related posts:

1. Şalomul bun şi pomul copt
2. Finanţe pentru mai târziu
3. La aşa tată, aşa votată

La mulţi ani, ţară. Şi la mulţi ani, Pro TV-ule, ai fost (până la OTV) cea mai România dintre toate televiziunile şi ăsta e un lucru mare. Nu lăudabil (la kilometri distanţă de mine gândul ăsta!) da’ mare.

Yo dawg, i heard you like Romania so I put PRO TV in your Romania so you can Romania while you Romania.

Clipul de mai jos este secretul nemuririi.

Related posts:

1. Ep. 70: Mîţa învaţă să cultive tutun
2. Requiescat in capace
3. Un yankeu la Curtea miracolelor

Pentru comparaţie… Paraziţii, 1995!

Acum înapoi la lăutarii mei.

Related posts:

1. Viori reci pe şira spinării
2. Episodul 144: Mîţa schimbă soarta Tunisiei
3. Episodul 18: E pericolosa la Mîţa (plus încă un “Making of…”)

Irina I.: iar eu am fost la parlament pentru o dezbatere publica si mi-au dat cu flit
sergiu: cum asa!?
Irina I.: cativa oameni din liceu fusesem invitati sa participam la o dezbatere in legatura cu noua lege a invatamantului.
Irina I.: am ajuns acolo, s-au uitat pe listele lor, au zis ca totul e ok si ne-au bagat inauntru. peste 5 minute ne-au dat afara ca cica au decis ca dezbaterea sa nu mai fie publica.
sergiu: oh, eterna si fascinanta R.!
Irina I.: mega-bonus (nu apare la teve): “plecati de pe trotuar ca vine basescu cu masina!”

Presa a tăcut, cel puţin până acum, şi au trecut ore bune.

Nu mă mai miră că reforma învăţământului e de douăj’ de ani un tango de paşi mărunţi în jurul cozii. Da’ să aduci tineretul entuziast până-n Casa poporului – chiar şi într-un scop pur ceremonial – şi să te, mai apoi, caci în capul tineretului entuziast trântindu-i uşa în nas mi se pare un act al dracului de cinic.

Să vă zic eu vreo două despre reforma învăţământului. Sistemul educaţional românesc a fost, este şi va fi de tot căcatul. În teorie, singurul lucru bun pe care am putea să-l facem ar fi să luăm de-a gata sistemul educaţional (cu ani de studiu, programe, organigrame et comp.) dintr-un stat civilizat şi să îl implementăm cu forţa. Direct. Fără să mai ajustăm nimic la dânsul.

“Hai să ne facem că muncim din greu să ajungem în fiecare an mai aproape de un învăţământ grozav şi teribil!” nu va duce în vecii vecilor la o soluţie. Problema a’ mare nu şade în câţi ani de studiu studiază plodul. Nu şade nici în programa învechită, nici în numărul de probe de la Bac.

Procesul didactic preuniversitar îşi mănâncă singur curul ca şarpele Ouroboros din poveste. Aici e adevărata bubă, una pe care am putut să o constat şi eu în anii de liceu.

Totul se trage de la plata mizerabilă pe care o încasează profesorii. Asta înseamnă automat profesori proşti, că doar proştii sau pasionaţii nu-şi găsesc treabă pe bani adevăraţi într-o antrepriză particulară. Notele profilor – da domn’le, şi ăia dau un fel de examene – dovedesc elocvent care-s mai numeroşi.

Profesori prost plătiţi egal lipsă de interes pentru orele de curs (meditaţiile rentează mai bine), profesori proşti egal lipsă totală de autoritate. Să fim serioşi, pe cine sperii tu în liceu cu “corijenţa” – haha; mai primeşti şi-o flegmă în ochi dacă-i un liceu mărginaş.

Rezultatul final: de unde ar trebui să iasă o mie de tineri mediocri (dar cărora le-a fost băgată o brumă de ştiinţă pe gât cu de-a sila) ies o mie de loaze care îl apreciază pe Mutu pentru cât de bine tăvăleşte o băşică de porc degeaba. Cadrul didactic (am stabilit că-i o haimana, în principiu, şi dânsul), se bucură: loazele mai cotizează la Bac cu câte-un leu de “protocol”; dac-ar şti toţi carte cum a ştiut Vasile, le-ar seca un robinet important.

Concluzia: singura veritabilă “reformă a învăţământului preuniversitar” va putea avea loc când un profesor de liceu va câştiga de câteva ori mai mult decât câştigă acum. Aşa s-ar chema înapoi creierele care, astăzi, se îndeletnicesc cu altceva din respect faţă de ele însele.

Personal, consider că acest lucru se va întâmpla când învăţământul preuniversitar de stat va avea o concurenţă adevărată din partea sistemului privat, a capitaliştilor răi care ştiu să gândească un gheşeft. Sau când învăţământul de stat va fi înlocuit cu totul de al pieţei libere, da’ asta e viziunea mea şi vă rog să nu trageţi în pianist.

Ah, şi acciza perversă pe ţigări e cu adevărat singurul lucru care poate să mă revolte mai mult decât când văd câte-o stăncuţă fardată pe care nici un prof n-are voie s-o “pice” fiindcă ta-su are bani.

Related posts:

1. Recensăminte-mă frumos
2. Episodul 79: Până şi asta aş înţelege
3. Episodul 182: Mîţa şi logica

Din nou despre cum e într-o societate modernă.

Pe când mintea îi zburda pe bălării, Petre Ţuţea a emis o perlă cât capul lui de mare. “Pentru mine,” zise dânsul, “apogeul Europei a fost în Evul Mediu, când dumnezeu umbla din casă în casă”.

Ei bine, domnule Ţuţea, Evul Mediu a fost o perioadă neagră-tuci în istoria Europei şi, dacă nu exista dânsul, aveam un avans de vreo şapte sute de ani şi vă scriam acum între două reprize de ciuruit ştrumfi cu coadă pe planeta Pandora. La anul 1000, când la noi tifosul şi dizenteria umblau din casă-n casă, Avicenna (zis şi Hussain ibn Abdullah [...] ibn Ali ibn Sina) punea bazele medicinei experimentale, inventa farmacologia clinică, îl interpreta pe Aristotel, ba chiar găsea timp pentru o ţâr’ de geologie şi scria cu spor o carte cu multe reţete de pilaf.

Dar nu despre domnul Ţuţea este vorba, ci despre cum s-a încheiat anul de criză 2009, an în care cultele religioase au primit mai mulţi bani de la stat decât în anii de non-criză anteriori. Cercetarea, evident, mai puţini.

Poate că pe voi această stare a lucrurilor nu vă alarmează (ei, sunt şi ei o mână de popi…) dar dânsa este complet anormală, mai ales în contextul în care vecina Europă, de bine, de rău, un picuţ mai laicizată ne învaţă altfel, şi ne învaţă de bine.

O, evident, un cetăţean îndobitocit de mirajul vieţii de apoi nu-şi pune probleme, acceptă explicaţii simple şi nu simte că s-au scumpit ţigările dacă are în curte o buturugă cu chipul maicii domnului. Pe scurt, un om religios e mult mai uşor de condus. Dar nu pe impozitul meu, domnilor, sau măcar lăsaţi-mă şi pe mine să-l conduc!

Într-o societate modernă, instituţia statului (aviz: “instituţia” include bugetul) e separată de cultele religioase. Bisericile sunt ONG-uri, se gospodăresc singure şi îşi procură veniturile de la credincioşi, care într-o ţară ca Germania pot alege să plătească sau nu porţiunea de impozit aferentă congregaţiei de care aparţin sau nu.

Astfel aş putea să dorm liniştit ştiind că în Catedrala Mântuirii Neamului Prost nu-i nici o cărămidă care să-mi aparţină de jure mie, da’ de facto dacă m-aş duce să o iau acasă să-mi care jandarmii bastoane-n spinare.

Într-o societate modernă, tot pe banii lor, cultele religioase întreţin felurite programe de catehizare (şcoala de duminică, tabăra creştină şi alte destinaţii cu care îşi sperie americanii copiii neascultători) complet separate de învăţământul de stat.

Pe când eram eu şcoler, am avut bafta de a mă naşte într-o familie lucidă şi nu am participat la orele de religie ortodoxă. Nu că ar fi contat prea mult, fiindcă pasiunea pentru cele ştiinţifice nu lasă loc de magicieni şi Sfinte Prepuţuri.

Într-o societate modernă (cum se prefigura eronat cea în care am învăţat eu), presupunând că aş fi crescut în pădure, fără părinţi, bunici sau lupi binevoitori, aş fi aflat să devin un om civilizat în urma orelor de Ethik (care va să zică… etică) din clasa a 4-a şi a educaţiei civice din 5-8. Acolo învăţam că e bine să treci pe verde şi că e rău să furi. Între timp, manualele de religie tipărite tot pe banii statului i-au învăţat pe copii că “bin-bangul” şi evoluţia sunt teoriile diavolului şi că doamne-doamne îţi ia scara şi-ţi frânge bulanele dacă te sui să strici cuibul rândunicii.

À propos, înverşunarea cu care creaţioniştii susţin că “teoria” evoluţiei ar fi “controversată” şi că varianta biblică ar avea vreun temei în realitatea materială e o înverşunare demnă de cauze mai bune. Într-o societate modernă, Biblia stă pe acelaşi raft cu Iliada, Odiseea, “Cuore” şi “Cuţu şchiop”. Dar despre asta cu altă ocazie.

Revenind la oile domnului, biserica ortodoxă are – într-adevăr – sus-numitele programe de catehizare, dar de ce să nu sugă şi din buzunarul public? Reţeta e după cum urmează:

Batem monedă pe aberaţia “Poporul român = popor creştin” şi ne infiltrăm în viaţa fiecărui cetăţean “cu frică de dumnezeu”. Îi învăţăm pe copii toate aberaţiile din lume, iar dacă vreun academician zănatic murmură că minţim cu neruşinare, i-o aruncăm pe aia cu “dreptul la o viziune alternativă”. Cui cârâie, îi amintim că oricând (sanchi!) poate să-şi retragă pruncul de la cursul de religie, dar cine vrea să-l aibă pe cap o oră în plus? De asemenea, restul ţâncilor ghiauri s-ar revolta împotriva păgânului şi l-ar ostraciza cum ai clipi. Adică, ferească sfântu’ să tragă unu’ un pârţ în clasa a treia că-şi trage porecla până se înscrie la doctorat, darămite să afle clasa că Alinuţa e diavolul!

Într-o societate modernă, biserica să ceară bani statului ar fi ca şi cum vecina (de care sunt separat prin Constituţie/gard) m-ar pune să-i plătesc gazele şi lumina sub ameninţarea că altfel mă acuză de viol. Evident, vecina conduce Hummer şi are dobermani.

Într-o societate modernă, oamenii de ştiinţă sunt Marii Preoţi. Dacă-mi serviţi “…dar şi ce faci tu e prozelitism, ateismul e o religie” vă amintesc şi eu cum calviţia e o coafură, pula goală un stil vestimentar şi statul pe scaun un sport.

Related posts:

1. Porcina cea de taină (partea a doua)
2. Sculamentul european
3. Patrafir and loathing in Las Vegas

Mai târziu poate că-i voi bălăcări niţel pe Băsescu şi pe Geoană, mă voi plânge că avem iar de ales între FSN şi FSN, între stânga populistă şi stânga populistă, între nişte hoţi ordinari de cai şi nişte oameni lipsiţi de scrupule care îşi însuşesc pe nedrept caii concetăţenilor.

Până atunci… iată de ce cred eu că ziua de 10 mai este mai potrivită decât ziua de 1 decembrie ca să sărbătorim într-însa faptul că s-a întâmplat să ne naştem în acest spaţiu cultural şi nu în altul mai fain sau în Burundi.

Simbolismul istoric al celor două variante înclină clar balanţa spre data de zece mai. Atunci s-a proclamat independenţa unui stat faţă de un imperiu aflat în descompunere, ceea ce nu poate fi decât motiv de bucurie. De cealaltă parte, beneficiile alipirii Transilvaniei istorice la “vechiul regat” (pe care o sărbătorim la 1 decembrie) sunt cât se poate de discutabile. Toată lumea ştie că Transilvania ar fi devenit Elveţia.

De asemenea, din prăznuirea zilei de 1 decembrie reiese că Basarabia şi Bucovina (care “dăduseră join” la 27 martie, respectiv 28 noiembrie) au fost degeaba mai iuţi decât Ardealul, că sunt irelevante şi locuitorii lor ar trebui să se ducă să se spânzure după şură.

Dacă vreţi să-mi serviţi piftia aia insipidă cu împlinirea visului lui Mihai cel viteaz care-a visat să unească ţările românilor din dragoste de neam, probabil aţi citit prea multe cărţi de istorie cu citate din Ceauşescu pe coperta patru. Mişu, bărbos straşnic, dar simplisim pion al Ocţidentului imediat învecinat, ar fi anexat şi Nepalul dacă ar fi fost în stare şi dacă asta i-ar fi consolidat întru câtva virilitatea economică şi l-ar fi ajutat să îşi plătească datoriile copleşitoare către Viena. Restul i s-a băgat în gură cu forţa.

De fapt, marele merit al lui Mihai Viteazul este că a dat lumii un personaj jucat de Amza Pellea, dar Amza Pellea a dat-o lumii pe fiică-sa şi fiică-sa a dat lumii o carte, ergo karma a avut grijă să spargă toate străchinile.

Un argument în favoarea zilei de 1 decembrie ar putea fi că dom’le, ce mişto e cifra unu. România e nambăroan în toate, e alfa şi omleta. Acest discurs merge de minune la troglodiţii care poartă pantofi cu cioc, da’ chiar şi dânşii să se gândească că zece e un număr la fel de şucar, l-a purtat Hagi pe tricou atâta timp şi Hagi a fost un înţelept.

Un argument în defavoarea zilei de 1 decembrie e că e frig, neică. Pe bune, dacă te duci pe 1 decembrie să faci grătar pe Argeş la Bolintin ai să constaţi că îţi îngheaţă boaşele. În mai, vremea e mult mai prietenoasă, iar data de zece e la doi paşi de Ziua Muncii, deci poţi să îţi iei liber şi între ele, să câştigi 8 x 24 ore de manele şi râgâieli à la roumaine.

Luna mai, deşi uşor stahanovistă, e o lună veselă în cadrul căreia natura ne oferă inflorescenţe de toate culorile şi duhorile, tocmai bune de construit poduri peste Prut. Decembrie aduce ninsoare bacoviană şi viruşii gripei. Aduce somnul gâzelor, somnul ursului în pădure şi somnul raţiunii. Halal!

Colac peste pupăză, împărţim ziua de 1 decembrie cu Republica Centrafricană. Exact, ţara de pe locul 179 din 182 (dixit Indicele de dezvoltare umană). Ziua de 10 mai ar fi doar a noastră, s-o gospodărim cum ştim noi mai frumos.

Colac peste colac peste pupăză, pe 1 decembrie e ziua mondială a SIDA.

Corolar

- Să fim mândri că strămoşii noştri au luptat pentru ţara lor şi, viteji ca nişte şacali turbaţi, s-au făcut ciur de către gloanţe la Mărăşeşti, Terăşeşti şi Nerăşeşti-Pităţi!
- Mândri? Că nişte mujici s-au lăsat luaţi cu arcanul şi au mierlit-o inutilmente în virtutea unor noţiuni inventate cu sadism de către masoni, reptilieni şi alţi factori destabilizatori?
- Da! Dacă nu erau vitejii de mai sus, vorbeam ungureşte acum!
- Şi nu eram acum mândri că vorbim ungureşte?
- …

Related posts:

1. Braşoveni, vidi, vici (ziua unu)
2. Ep. 34: Mîţa salvează ziua şi distruge momentul
3. Bavarezul zburător