…dar eu eram unul dintre bãrboşii care campau la Doi Mai. Dar la Doi Mai poposeşte din ce în ce mai multã lume, mâncarea e fix de douã ori mai scumpã ca acu’ cinci ani iar proteveul a profanat plãjuţa de la Golf cu o şuşã cu bidoane de sifilis à la Gina Pistol.

Şi, colac peste pupãzã, s-a închis nudibarul, adicã acea unicã bodegã de pe litoralul autohton faţã de care aveam un profund ataşament spiritual.

Acolo beam cafea la ibric şi ţuicã slabã din sticle de Polar cu nisip pe fund, alãturi de pescarii cei bronzaţi, ridaţi şi hemingwayeni cari erau pe-acolo şi spuneau poveşti cu cum au învins ei în luptã dreaptã hamsia care a pus capãt tuturor hamsiilor.

Prin urmare, acum vreo zece zile am purces într-un Cielo roşu cu numãr oltenesc (îi lipseau doar coarnele pe capotã), pe ritmuri de Smokie, spre un loc care va mai fi sãlbatic şi gol câţiva ani de zile, cãruia îi vom spune Arizona pentru a pãstra misterul.

Deşi cu siguranţã ştiţi unde e, astfel încât veţi merge şi voi acolo, vã veţi aduce prietenii, ei vor aduce – cu sau fãrã concursul vostru – multã lume zgomotoasã şi râgâitoare iar poimâine Arizona va fi noul Vadu care este noua Vamã Veche.

Când nisipul este ud
pescãruşii se aud.

Arizona e amplã, frate. Cât vezi cu ochii. Spre sud se întind doar marea şi câmpul (şi-o micã şi pitoreascã dunã de nisip) şi spre nord doar marea şi o falezã înaltã care stã sã cadã. În mijloc troneazã un camping comunist care zici cã-i scos din Tropico (pentru cine nu s-a jucat Tropico: care zici cã-i scos din Cuba şi ţinut douãj’ de ani la soare).

Alãturi se gãsesc urmãtoarele: bãlãrii, o baltã plinã de stuf, bãlãrii, mai multe bãlãrii şi-un copac mort care-i doldora de cuiburi de cormorani.

Pãsãrica cãlãtoare
stã cu ouãle la soare.

În contextul acestei întinderi de naturã virginalã am avut, care va sã zicã, şi o experienţã schimbãtoare de viaţã în momentul în care, foarte foarte mahmur fiind, am ieşit din cort sufocându-mã şi am petrecut vreo trei ore în poziţie de lotus pe un bolovan, contemplând rãsãritul cu Take your place on the great mandala as it moves through your brief moment in time în cãşti şi sfânta duhoare de algã putrefactã în pãrul din nas.

Apoi mi-am revenit şi m-am dus sã împung un hoit de delfin cu un bãţ. Am specificat cã era acolo şi un hoit de delfin? Nu cred cã se putea o concluzie mai adâncã pentru acea dimineaţã migrenoasã care rãcnea filosofie din toţi rãrunchii.

Dup-aia s-a ridicat şi domnia sa astrul solar şi a mângâiat cu afecţiune toracele pãros prin care sforãiam a doua rundã de somn pe rogojinã. Cãci soarele te prãjeşte acolo toatã ziua. Ferice de mine cã-s negru din fabricã şi nu am pus în viaţa mea pe piele mehlem de-ãla unsuros cu Aloe Vera, Nuevera Aţigreşit Numãrul şi alte chimicalii puturoase.

Nu domn’le, pielea mea goalã are mai multe coaie decât o prãpãditã de razã ultraviolentã şi-i place sã steie goalã…

Bine cã-ntr-un loc sau altu-s
plãji care nu ştiu de Malthus.

…asta pânã seara. Cã se mai lasã şi seara în Arizona iar ţânţarii nu sunt ţânţari ci mutanţi d-ãia ca-n Deltã, care când şpreiezi cu Autan îşi cheamã toţi prietenii sã tragã pe nas şi sã ţiuie Infected Mushroom dându-ţi malarie.

Aşa cã am sculat noi, oropsiţi ai sorţii şi-am fãcut un rug fumãcios din vreascuri de plop sã-i punem pe fugã, apoi am pus şi de-un grãtar pantagruelic cu şaşlîc şi chiufté (precum strãmoşii noştri homo sexi neanderthalensis fãceau fãrã îndoialã), ne-am şpriţuit bine cu cãpşunicã şi am luat toate paragrafele astea de la capãt odatã cu primul rãget al mândrului mãgar care vesteşte zorile în Arizona.

Ce mişto e Arizona noastrã de la malul mãrii.

Cãrnuri multe stau pe gril,
care astfel e util.

Cei trei crãişori din est
dei laic tu dã bi dã best.

Iar când sãptãmâna fu gata, am oprit totuşi câteva zile la Doi Mai sã mãnânce şi burta mea nişte rapane.

Şi-am încãlecat pe-o tablã
şi-am spus: protégez le sable.

Related Posts

1. Moţul neprins, negustor cinstit
2. Şalom Victoria
3. Cra me a river

Dacã soarele ar fi un modest cantalup, o bilã cu diametrul de douãzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind cã alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastrã ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţã. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gãmãlie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecinã, ne-ar despãrţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastrã, stele sunt cãcãlãu. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât existã astãzi chinezi pe Pãmânt. Într-o singurã galaxie din cele câteva miliarde observabile pânã acum pe cale opticã, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, sã ne amintim cã specia noastrã viseazã sã calce pe Marte, gãmãlie aflatã la treişpe-paişpe metri, dupã ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit sã traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km pânã la cea mai apropiatã steluţã. E foarte probabil sã nu ajungem niciodatã sã cãlcãm pe vreun bolovan strãin de ograda soarelui. Sã dispãrem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte sã aflãm cum se simte la picioare o planetã extrasolarã.

Bãi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie cã “omul e cununa creaţiei”, cã dumnezeu ne-a fãcut pe noi dupã propria lui figurã şi ne-a dãruit universul ca sã fie doar al nostru.

Adicã dupã douãj’ de miliarde de ani de lipsã de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vã mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri pânã la urmãtorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vã înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ãla? Ia, hai! Gata cu ţigãnia!”. De atunci, dumnezeu stã zgâit în microscopul lui electronic şi judecã faptele fiecãreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tincturã de iod pre cele care nu-şi fluturã cilii în semn de veneraţie.

O legendã popularã spune cã el a prins drag de una (singurã) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-sãu printre ele ca sã le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-sãu, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-sãu a înviat şi s-a întors acasã.

Suntem nişte microorganisme scurmând dupã nutrienţi într-un bob sãrac de piper între kilometri de vid absolut. Dacã mai presupui şi o divinitate care ne trage la rãspundere pentru fiecare cãcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorificã pe om, ar trebui sã iau lecţii de umilinţã, nu?

Related Posts

1. Cu rãbdarea greci şi marea
2. Star Warsul pe gâşte
3. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire