…dar eu eram unul dintre bărboşii care campau la Doi Mai. Dar la Doi Mai poposeşte din ce în ce mai multă lume, mâncarea e fix de două ori mai scumpă ca acu’ cinci ani iar proteveul a profanat plăjuţa de la Golf cu o şuşă cu bidoane de sifilis à la Gina Pistol.

Şi, colac peste pupăză, s-a închis nudibarul, adică acea unică bodegă de pe litoralul autohton faţă de care aveam un profund ataşament spiritual.

Acolo beam cafea la ibric şi ţuică slabă din sticle de Polar cu nisip pe fund, alături de pescarii cei bronzaţi, ridaţi şi hemingwayeni cari erau pe-acolo şi spuneau poveşti cu cum au învins ei în luptă dreaptă hamsia care a pus capăt tuturor hamsiilor.

Prin urmare, acum vreo zece zile am purces într-un Cielo roşu cu număr oltenesc (îi lipseau doar coarnele pe capotă), pe ritmuri de Smokie, spre un loc care va mai fi sălbatic şi gol câţiva ani de zile, căruia îi vom spune Arizona pentru a păstra misterul.

Deşi cu siguranţă ştiţi unde e, astfel încât veţi merge şi voi acolo, vă veţi aduce prietenii, ei vor aduce – cu sau fără concursul vostru – multă lume zgomotoasă şi râgâitoare iar poimâine Arizona va fi noul Vadu care este noua Vamă Veche.

Când nisipul este ud
pescăruşii se aud.

Arizona e amplă, frate. Cât vezi cu ochii. Spre sud se întind doar marea şi câmpul (şi-o mică şi pitorească dună de nisip) şi spre nord doar marea şi o faleză înaltă care stă să cadă. În mijloc tronează un camping comunist care zici că-i scos din Tropico (pentru cine nu s-a jucat Tropico: care zici că-i scos din Cuba şi ţinut douăj’ de ani la soare).

Alături se găsesc următoarele: bălării, o baltă plină de stuf, bălării, mai multe bălării şi-un copac mort care-i doldora de cuiburi de cormorani.

Păsărica călătoare
stă cu ouăle la soare.

În contextul acestei întinderi de natură virginală am avut, care va să zică, şi o experienţă schimbătoare de viaţă în momentul în care, foarte foarte mahmur fiind, am ieşit din cort sufocându-mă şi am petrecut vreo trei ore în poziţie de lotus pe un bolovan, contemplând răsăritul cu Take your place on the great mandala as it moves through your brief moment in time în căşti şi sfânta duhoare de algă putrefactă în părul din nas.

Apoi mi-am revenit şi m-am dus să împung un hoit de delfin cu un băţ. Am specificat că era acolo şi un hoit de delfin? Nu cred că se putea o concluzie mai adâncă pentru acea dimineaţă migrenoasă care răcnea filosofie din toţi rărunchii.

Dup-aia s-a ridicat şi domnia sa astrul solar şi a mângâiat cu afecţiune toracele păros prin care sforăiam a doua rundă de somn pe rogojină. Căci soarele te prăjeşte acolo toată ziua. Ferice de mine că-s negru din fabrică şi nu am pus în viaţa mea pe piele mehlem de-ăla unsuros cu Aloe Vera, Nuevera Aţigreşit Numărul şi alte chimicalii puturoase.

Nu domn’le, pielea mea goală are mai multe coaie decât o prăpădită de rază ultraviolentă şi-i place să steie goală…

Bine că-ntr-un loc sau altu-s
plăji care nu ştiu de Malthus.

…asta până seara. Că se mai lasă şi seara în Arizona iar ţânţarii nu sunt ţânţari ci mutanţi d-ăia ca-n Deltă, care când şpreiezi cu Autan îşi cheamă toţi prietenii să tragă pe nas şi să ţiuie Infected Mushroom dându-ţi malarie.

Aşa că am sculat noi, oropsiţi ai sorţii şi-am făcut un rug fumăcios din vreascuri de plop să-i punem pe fugă, apoi am pus şi de-un grătar pantagruelic cu şaşlîc şi chiufté (precum strămoşii noştri homo sexi neanderthalensis făceau fără îndoială), ne-am şpriţuit bine cu căpşunică şi am luat toate paragrafele astea de la capăt odată cu primul răget al mândrului măgar care vesteşte zorile în Arizona.

Ce mişto e Arizona noastră de la malul mării.

Cărnuri multe stau pe gril,
care astfel e util.

Cei trei crăişori din est
dei laic tu dă bi dă best.

Iar când săptămâna fu gata, am oprit totuşi câteva zile la Doi Mai să mănânce şi burta mea nişte rapane.

Şi-am încălecat pe-o tablă
şi-am spus: protégez le sable.

Related posts:

1. Şalom Victoria
2. Moţul neprins, negustor cinstit
3. Cra me a river

Dacă soarele ar fi un modest cantalup, o bilă cu diametrul de douăzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind că alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastră ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţă. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gămălie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecină, ne-ar despărţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastră, stele sunt căcălău. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât există astăzi chinezi pe Pământ. Într-o singură galaxie din cele câteva miliarde observabile până acum pe cale optică, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, să ne amintim că specia noastră visează să calce pe Marte, gămălie aflată la treişpe-paişpe metri, după ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit să traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km până la cea mai apropiată steluţă. E foarte probabil să nu ajungem niciodată să călcăm pe vreun bolovan străin de ograda soarelui. Să dispărem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte să aflăm cum se simte la picioare o planetă extrasolară.

Băi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie că “omul e cununa creaţiei”, că dumnezeu ne-a făcut pe noi după propria lui figură şi ne-a dăruit universul ca să fie doar al nostru.

Adică după douăj’ de miliarde de ani de lipsă de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vă mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri până la următorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vă înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ăla? Ia, hai! Gata cu ţigănia!”. De atunci, dumnezeu stă zgâit în microscopul lui electronic şi judecă faptele fiecăreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tinctură de iod pre cele care nu-şi flutură cilii în semn de veneraţie.

O legendă populară spune că el a prins drag de una (singură) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-său printre ele ca să le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-său, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-său a înviat şi s-a întors acasă.

Suntem nişte microorganisme scurmând după nutrienţi într-un bob sărac de piper între kilometri de vid absolut. Dacă mai presupui şi o divinitate care ne trage la răspundere pentru fiecare căcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorifică pe om, ar trebui să iau lecţii de umilinţă, nu?

Related posts:

1. Cu răbdarea greci şi marea
2. Star Warsul pe gâşte
3. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire