Cuvioasa spoială

Vopseşti uşor, faci mici corecturi cu spor.

De ce nu vreau femei pe bancnote. Şi nici bărbaţi

Am tot urmărit campania prin care nişte băieţi şi nişte fete vor să pună o femeie pe o bancnotă. Nimic rău în asta, mi-am zis eu iniţial. Dintre toate demersurile oamenilor de pe interneţ, ăsta chiar nu-i unul ignobil şi pot înţelege principiul din spatele lui. În afară de ţărăncuţa lui Grigorescu chiar nu avem femei pe bancnote.

Dar pe urmă mi-am pus în funcţiune detectorul de -isme din cap (în afară de câteva -isme, cărora le sunt fidel, cam toate -ismele îmi displac) şi mi-am dat seama. E de cîcat. Mi se pare de cîcat să fie femei pe bancnote. Aşa cum mi se pare de cîcat să fie bărbaţi pe bancnote, sau oricare alt sex de oameni, dacă mai există vreunul. Pe bancnote ar trebui să fie cifre, în primul rând, şi dup-aia orice altceva, dar nu femei sau bărbaţi.

Înainte să ziceţi că sunt tâmpit, lăsaţi-mă să explic de ce sunt aşa tâmpit. (Nici măcar nu vă cer să fiţi de acord, poate că aberez, da’ măcar rumegaţi şi voi un pic aspectul.)

Hapsânul lui Avraam

Din nou despre cum e într-o societate modernă.

Pe când mintea îi zburda pe bălării, Petre Ţuţea a emis o perlă cât capul lui de mare. “Pentru mine,” zise dânsul, “apogeul Europei a fost în Evul Mediu, când dumnezeu umbla din casă în casă”.

Ei bine, domnule Ţuţea, Evul Mediu a fost o perioadă neagră-tuci în istoria Europei şi, dacă nu exista dânsul, aveam un avans de vreo şapte sute de ani şi vă scriam acum între două reprize de ciuruit ştrumfi cu coadă pe planeta Pandora. La anul 1000, când la noi tifosul şi dizenteria umblau din casă-n casă, Avicenna (zis şi Hussain ibn Abdullah [...] ibn Ali ibn Sina) punea bazele medicinei experimentale, inventa farmacologia clinică, îl interpreta pe Aristotel, ba chiar găsea timp pentru o ţâr’ de geologie şi scria cu spor o carte cu multe reţete de pilaf.