Dacă soarele ar fi un modest cantalup, o bilă cu diametrul de douăzeci de centimetri (şi s-ar ruşina ştiind că alte stele sunt cât pepenele roşu, cât maşina, cât casa), planeta noastră ar fi cât un bob de piper şi s-ar afla la 25 metri distanţă. Pluto, mahalaua sistemului solar, ar fi o gămălie de ac cu un kilometru mai încolo.

De Proxima Centauri, steaua vecină, ne-ar despărţi şapte mii de kilometri.

În galaxia noastră, stele sunt căcălău. Câteva sute de miliarde. De câteva sute de ori mai multe stele decât există astăzi chinezi pe Pământ. Într-o singură galaxie din cele câteva miliarde observabile până acum pe cale optică, radio, infra-, ultra- et co.

Întorcându-ne la bobul de piper terestru, să ne amintim că specia noastră visează să calce pe Marte, gămălie aflată la treişpe-paişpe metri, după ce, cu chiu cu vai şi cheltuind enorm, a reuşit să traverseze cei şapte centimetri care o despart de astrul nopţii.

Atât putem momentan. Şapte centimetri din cei şapte mii de km până la cea mai apropiată steluţă. E foarte probabil să nu ajungem niciodată să călcăm pe vreun bolovan străin de ograda soarelui. Să dispărem cu spor, de tâmpiţi sau de ghinionişti ce suntem, înainte să aflăm cum se simte la picioare o planetă extrasolară.

Băi, şi iese homo religiosus din delirul lu’ Ţuţea şi al lui Puricmeister şi-mi zice mie că “omul e cununa creaţiei”, că dumnezeu ne-a făcut pe noi după propria lui figură şi ne-a dăruit universul ca să fie doar al nostru.

Adică după douăj’ de miliarde de ani de lipsă de preocupare, a trântit o colonie de procariote pe bobul de piper şi le-a zis: când nu vă mai ţine bobu’, zburaţi şapte mii de kilometri până la următorul, faceţi acolo popas, creşteţi, vă înmulţiţi şi tot aşa. Halal cadou.

“Tataie! Noi n-avem blue air ca dumneata! Muie!”, au murmurat procariotele, iar dumnezeu a zis: “Care-a fost ăla? Ia, hai! Gata cu ţigănia!”. De atunci, dumnezeu stă zgâit în microscopul lui electronic şi judecă faptele fiecăreia din miliardele de procariote, stropind veşnic cu tinctură de iod pre cele care nu-şi flutură cilii în semn de veneraţie.

O legendă populară spune că el a prins drag de una (singură) din miile de ramuri de procariote, astfel încât l-a trimis pe fiu-său printre ele ca să le ierte pentru acel cuvânt urât, dar ele l-au omorât pe fiu-său, ceea ce l-a ofuscat şi mai tare. Ulterior fiu-său a înviat şi s-a întors acasă.

Suntem nişte microorganisme scurmând după nutrienţi într-un bob sărac de piper între kilometri de vid absolut. Dacă mai presupui şi o divinitate care ne trage la răspundere pentru fiecare căcat…

Şi tot eu, ateul cel mândru care îl glorifică pe om, ar trebui să iau lecţii de umilinţă, nu?

Related posts:

1. Cu răbdarea greci şi marea
2. Star Warsul pe gâşte
3. Episodul 53, partea întâi: Marea Unire