Rãsãrit de pe fix

Existã dimineţi şi dimineţi.

Prin prezenta vã propun un mic rãgaz şi trântesc întru rãsfoire şi ascultare câteva ipostaze rãzleţe, fãrã mare legãturã una cu cealaltã adicãtelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Albã ca zãpada şi cei şapte australopiteci

Aveţi poftã de o lecturã lungã, înfloritã şi întortocheatã? Nu?

Ştiu, îmi promisesem sã nu mai calc o vreme pe tãciunii ariei pop-science, mai ales cã sunt doar un profan cu o mare poftã de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouã sãptãmânile trecute, am simţit nevoia sã clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusã de mulţi: de ce nu vãd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformã speciile în alte specii.

Un popas mic pentru om

Cronicarii nu vor şti niciodatã de ce începutul lui februarie a fost aşa sec pe Utopia Balcanica. Poate cã Vasile e încã infirm şi-i este silã sã scrie cu un singur membru; poate cã a avut examene de dat, poate cã a avut mult de muncã. Poate toate trei la un loc.

Un lucru va rãmâne însã în buco-analele istoriei: astãzi, zece, se împlineşte o lunã de Cultitudini. Ieri am înfãptuit chiar o ultimã – şi definitivã – schimbare de dizain. Evident, piaza rea nu ne dã pace nici acolo. Promovarea a bãtut spre zero, vajnica redacţie n-a fost binecuvântatã cu timp liber.

Prin urmare nu mã pot lãuda cu cei treij’ de vizitatori unici pe zi, nu mã pot lãuda cu cele cinşpe articole (-aşe, -uţe), nu mã pot lãuda cu locul pulişpe în zelist, de fapt nu mã pot lãuda cu nimic cã râdeţi de mine, de Fritz şi de ceilalţi doi-trei ameţiţi.