Prin prezenta vã propun un mic rãgaz şi trântesc întru rãsfoire şi ascultare câteva ipostaze rãzleţe, fãrã mare legãturã una cu cealaltã adicãtelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Existã dimineţi pe care abia le aşteptai, când afarã te paşte ziua de salariu şi ai senzaţia minunatã cã o sã baţi tot universul la cur. Morţi sunt toţi zeii, acum noi vrem ca supraomul sã trãiascã! Orice vreme ar fi afarã, deschizi geamul larg, scoţi boxele pe geam şi laşi sã se înţeleagã cã azi vrei sã-i cotropeşti pe ruşi (bonus dacã ai vecini grobieni care te-au cãpiat azi-noapte cu Of of of mor toţi ţiganii).

Existã dimineţi atât de banale cã îţi vine sã te spânzuri de ele. Ştii sigur cã azi n-are sã se întâmple nimic ieşit din comun. Eşti un pion. Eşti o rotiţã de cãcat angrenatã într-un angrenaj de cãcat angrenat la rândul lui într-un mai mare angrenaj de cãcat; iei în calcul suicidul dar nu reuşeşti sã ieşi din rutinã suficient cât sã-l duci la capãt.

Existã dimineţi când eşti mahmur, trotilat, împuşcat. Zeama de varzã nu funcţioneazã, lãmâia nu funcţioneazã, dumnezeu nu funcţioneazã. Dacã bei apã ţi-e rãu, dacã nu bei apã ai citit tu undeva cã-ţi va fi şi mai rãu. Cauţi “hangover remedies” pe gugãl (e haios cum se tripleazã traficul pe cuvintele astea cheie în preajma sãrbãtorilor creştine). Ce s-a întâmplat cu tine? În liceu duceai mai mult la bãuturã. Eheu! Eheu fugaces labuntur anni. Te juri cã asta-i ultima datã.

Existã dimineţi când miroase a iarnã.

Existã dimineţi când tocmai ţi-ai revenit dupã treij’ de kilometri de drumeţie spartanã prin deal & munte. Cu cinşpe kile în spate, înzãpezit sau înnãmolit pânã la brâu. Bocancii ţi s-au lipit de sobã dar şosetele nu s-au uscat cum trebuie. În jurul tãu, treizeci de oameni încã dorm şi put a picioare. Tiptil, scoţi capul pe geam şi peisajul maiestuos îţi taie rãsuflarea. Zici într-o doarã: bine cã n-a venit ursul, apoi auzi gheare în uşã.

Existã dimineţi când n-ai auzit ceasul sunând iar acum ai zece minute sã ajungi la un examen care îţi va hotãrî viitorul. Înjuri, spurci, pleci cu pantofi desperecheaţi. Degeaba, ratatule. Constaţi mortificat cã lenea te-a vãduvit de acoperiş, maşinã, copii, pensie uatevãr. Dies irae. Am oscilat între cel mozartian şi cel verdian, l-am ales p-ãla din urmã fiindcã e un strop mai inedit şi fiindcã face atmosferã când e ziua ta şi a venit vremea sã sufli în lumânãri.

Existã dimineţi când te trezeşti pe plaja semisalubrã de la Doi Mai cu nisip în pãrul de pe piept, cu urechelniţe în cur (curechelniţe?) şi cu o puternicã insolaţie. Afli cã e deja dupã-amiazã şi cã te-ai bronzat cu urma unui falus de hârtie pe care l-au decupat nişte trecãtori special ca sã te bronzezi cu el. Te doare în pix, urci dealul pânã la nudi-bar sã ceri un convenabil (acum câţiva ani) borş cu feluriţi peşti în el. Eşti cel mai liber din lume. Un gândac îţi iese de sub pãlãrie.

Existã dimineţi când faci parte din prima generaţie nãscutã în binecuvântatul mediu urban. N-ai beneficiat de luxul burghez al culturii înalte. În satul alor tãi, dacã ştiai carte te credeau ãia vrãjitoare. Ţi-ai format o vagã filosofie de viaţã discutând cu colegii de la firma de încãrcat-descãrcat pufuleţi, unde tocmai te pregãteşti sã mergi cu troleul. Abia aştepţi seara, sã bei un Skol la doi, sã te uiţi la fotbal sau pe Etno şi sã rãsfoieşti TV Mania. Mutã-te înapoi în Vârteşcoiu sã nu te mai simţi stingher printre snobi. Toatã stima.

Existã dimineţi când te trezeşti în zumzet de bãrzãuni pe veranda unei viluţe mediteraneene. Porneşti în tãlpile goale spre taverna de la mal unde bãtrânul Loumakos, vedetã scãpãtatã a muzicii locului, ţi-a fãcut deja cafeaua. Pãcat cã nu poţi sã te bucuri de toate astea fiindcã te-au fript asearã meduzele de-ai vãzut pe dracul gol.

Existã dimineţi întunecoase şi înnorate. Îţi dai seama cã ai dormit şapte ore dintr-un timp unic şi de nerepetat care alunecã implacabil pe apa sâmbetei. Ieri n-ai fãcut nimic remarcabil. Şi chiar dacã ai fi fãcut ceva remarcabil. Eşti conştient cã “viaţa de apoi” e o invenţie menitã sã îndulceascã de-a-mpulea mama realitãţilor dure: cã dupã ce mori e exact ca înainte sã te naşti. Adicã? Exact.

Existã dimineţi când se întâmplã sã ai fereastra spre est. Rãsare soarele încetişor, întâi o razã, apoi încã o razã, raza trei, raza verde (n-are nici o legãturã dar era nuveluţa mea preferatã din Jules Verne), mai zboarã câte un fluture. Soarele te chiorãşte şi nu te mai lasã sã dormi. Bagi pula, vrei draperii. Înjuri, cã doar ai mai vrea sã dormi, dar natura a pus de-un spectacol grandios la geamul tãu.

Existã o dimineaţã de 15 septembrie din şcoala primarã (’95?) când Radio România dã Timpuri noi şi pe tine te trezeşte fix versul cu “mirosul acru de pişat”. Îţi şade în minte câţiva ani de zile pânã când afli cine e vinovat de apogeul rockului românesc. În dimineaţa aia domnişoara învãţãtoare vã cadoriseşte cu ouã Kinder de început de an, tu zici danke şoşön şi devii în mod tragic încã un brick în the wall.

Existã dimineţi când abia ai ajuns acasã şi te trânteşti în pat iar vecinul începe sã gãureascã pereţi. Nu poţi sã-l condamni, e ora la care toatã lumea pleacã în mod normal la serviciu. Sãracul de el, încearcã sã fie discret. Îţi vine sã-i strângi ouãle într-o menghinã ruginitã pânã fac şpleorfşşşt.

Existã dimineţi pe care nu ţi le mai aminteşti deloc. Da’ deloc!

Voi ce dimineţi aveţi?

Related Posts

1. Prâslea şi klezmerele de aur
2. Trişti şi câştigi
3. Ode în litru antic

Ştiu, îmi promisesem sã nu mai calc o vreme pe tãciunii ariei pop-science, mai ales cã sunt doar un profan cu o mare poftã de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouã sãptãmânile trecute, am simţit nevoia sã clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusã de mulţi: de ce nu vãd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformã speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilatã de cãtre creierul uman pentru cã – în mama mã-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacã nu le reduci la scarã.

“Pe lung”: am sã asum cã o “generaţie” înseamnã douãzeci de ani. Se poate sã fie cam multişor de vreme ce, pânã prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bunã de mãritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de cãtre al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Strã x 99)bunicul meu îl rãstignea pe Iisus iar istoria scrisã a omenirii (ceea ce se poate numi fãrã pic de echivoc “civilizaţie”, adicã) dateazã de vreo şase mii de ani, adicã trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în cãutare de trofee de vânãtoare acum douã sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toatã civilizaţia post-sumerianã.

Şi oasele bãtrânei Lucy in the sky, australopitecus care va sã zicã, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii sã ajungã, încet şi cu multe bâlbe (cã atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om pânã la omul contemporan şi unii se întreabã azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastrã, nu suntem spectatorii unor transformãri-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ãsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanicã, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notã muzicalã. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trãsãtura esenţialã cã e “pe bune”, se întâmplã, ne-o confirmã fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidã din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţã, de la prima algã încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strãmoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sutã de mii de ani. Dacã iei o mânã de plozi şi îi laşi sã zburde în junglã toatã viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblã cum cã am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi sã trecem la o dietã de carne şi oase în urma unor schimbãri drastice de climã (astea se întâmplã de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţã, evoluţia tinde sã se grãbeascã şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut sã ne învãţãm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai rãsãrit sã afle cã poţi aprinde iasca cu cremenea, cã arta facerii focului s-a rãspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia sã pãzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurãtoare în tihnã. De la abilitatea de învãţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacã vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildã, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învãţa, da’ sã-ţi bagi pula, e greu sã faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tãu e doar apã.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Pânã la revoluţia industrialã şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apãsare hotãrâtã pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitatã, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a nãscocit maşina de calcul (intervenţie divinã? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observã Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinãriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţialã.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologicã” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte sã facã o maşinãrie atât de inteligentã încât sã poatã proiecta şi construi, la rândul ei, o altã maşinãrie şi mai inteligentã. În momentul ãla tehnologia devine de neoprit şi rasa umanã a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumãrabilele specii de pe planetã au decurs una din cealaltã în mod liniar pânã când pe una din rãmurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacã ai grijã sã afli ceva nou sau mãcar sã mã spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tãu va avea acces la o memorie şi mai mare.

Related Posts

1. Episodul treişunu: Mîţa ca zãpada
2. Şapte rãi şi-o vale-adâncã
3. Episodul nouãzeci şi şapte: Badea Mîţan

Un lucru va rãmâne însã în buco-analele istoriei: astãzi, zece, se împlineşte o lunã de Cultitudini. Ieri am înfãptuit chiar o ultimã – şi definitivã – schimbare de dizain. Evident, piaza rea nu ne dã pace nici acolo. Promovarea a bãtut spre zero, vajnica redacţie n-a fost binecuvântatã cu timp liber.

Prin urmare nu mã pot lãuda cu cei treij’ de vizitatori unici pe zi, nu mã pot lãuda cu cele cinşpe articole (-aşe, -uţe), nu mã pot lãuda cu locul pulişpe în zelist, de fapt nu mã pot lãuda cu nimic cã râdeţi de mine, de Fritz şi de ceilalţi doi-trei ameţiţi.

Cum bine zicea însã un rusnac în clipşorul de la coada acestui articolaş, dacã n-ai casã n-are ce sã-ţi ia foc şi dacã n-ai câine ştii cã nu ţi-l otrãveşte vecinul. Morala: de-aici încolo se poate doar mai bine. Pentru început poţi şi tu, cititorule, sã iei un timbru cu Cultitudinile sã ţi-l lipeşti pe blog.

Peseu: m-am angajat şi faţã de Doro, am sã-i nasc o identitate vizualã pentru un proiect foarte mişto. Veţi auzi, deci, din ce în ce mai mult despre miraculoasa aventurã a bravului bãrbos polivalent.

Pepeseu: textele (al meu şi al lui Fritz) au fost premiate la concursul Trilemei, da’ nu avem ce face cu premiul (hosting şi nume de domeniu), astfel încât îl refuzãm cu eleganţã şi cu toate mulţumirile de rigoare. La cât mai multe astfel de iniţiative! Nu, nu donãm nimãnui premiul fiindcã este sudoarea frunţilor noastre şi suntem dintre oamenii ãia meschini pentru care filantropi(c)a e doar un film.

Related Posts

1. Tabac pentru cojocul tãu
2. Finanţe pentru mai târziu
3. Cinci kenţi, zece kenţi, ajutor pentru studenţi