Prin prezenta vă propun un mic răgaz şi trântesc întru răsfoire şi ascultare câteva ipostaze răzleţe, fără mare legătură una cu cealaltă adicătelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Există dimineţi pe care abia le aşteptai, când afară te paşte ziua de salariu şi ai senzaţia minunată că o să baţi tot universul la cur. Morţi sunt toţi zeii, acum noi vrem ca supraomul să trăiască! Orice vreme ar fi afară, deschizi geamul larg, scoţi boxele pe geam şi laşi să se înţeleagă că azi vrei să-i cotropeşti pe ruşi (bonus dacă ai vecini grobieni care te-au căpiat azi-noapte cu Of of of mor toţi ţiganii).

Există dimineţi atât de banale că îţi vine să te spânzuri de ele. Ştii sigur că azi n-are să se întâmple nimic ieşit din comun. Eşti un pion. Eşti o rotiţă de căcat angrenată într-un angrenaj de căcat angrenat la rândul lui într-un mai mare angrenaj de căcat; iei în calcul suicidul dar nu reuşeşti să ieşi din rutină suficient cât să-l duci la capăt.

Există dimineţi când eşti mahmur, trotilat, împuşcat. Zeama de varză nu funcţionează, lămâia nu funcţionează, dumnezeu nu funcţionează. Dacă bei apă ţi-e rău, dacă nu bei apă ai citit tu undeva că-ţi va fi şi mai rău. Cauţi “hangover remedies” pe gugăl (e haios cum se triplează traficul pe cuvintele astea cheie în preajma sărbătorilor creştine). Ce s-a întâmplat cu tine? În liceu duceai mai mult la băutură. Eheu! Eheu fugaces labuntur anni. Te juri că asta-i ultima dată.

Există dimineţi când miroase a iarnă.

Există dimineţi când tocmai ţi-ai revenit după treij’ de kilometri de drumeţie spartană prin deal & munte. Cu cinşpe kile în spate, înzăpezit sau înnămolit până la brâu. Bocancii ţi s-au lipit de sobă dar şosetele nu s-au uscat cum trebuie. În jurul tău, treizeci de oameni încă dorm şi put a picioare. Tiptil, scoţi capul pe geam şi peisajul maiestuos îţi taie răsuflarea. Zici într-o doară: bine că n-a venit ursul, apoi auzi gheare în uşă.

Există dimineţi când n-ai auzit ceasul sunând iar acum ai zece minute să ajungi la un examen care îţi va hotărî viitorul. Înjuri, spurci, pleci cu pantofi desperecheaţi. Degeaba, ratatule. Constaţi mortificat că lenea te-a văduvit de acoperiş, maşină, copii, pensie uatevăr. Dies irae. Am oscilat între cel mozartian şi cel verdian, l-am ales p-ăla din urmă fiindcă e un strop mai inedit şi fiindcă face atmosferă când e ziua ta şi a venit vremea să sufli în lumânări.

Există dimineţi când te trezeşti pe plaja semisalubră de la Doi Mai cu nisip în părul de pe piept, cu urechelniţe în cur (curechelniţe?) şi cu o puternică insolaţie. Afli că e deja după-amiază şi că te-ai bronzat cu urma unui falus de hârtie pe care l-au decupat nişte trecători special ca să te bronzezi cu el. Te doare în pix, urci dealul până la nudi-bar să ceri un convenabil (acum câţiva ani) borş cu feluriţi peşti în el. Eşti cel mai liber din lume. Un gândac îţi iese de sub pălărie.

Există dimineţi când faci parte din prima generaţie născută în binecuvântatul mediu urban. N-ai beneficiat de luxul burghez al culturii înalte. În satul alor tăi, dacă ştiai carte te credeau ăia vrăjitoare. Ţi-ai format o vagă filosofie de viaţă discutând cu colegii de la firma de încărcat-descărcat pufuleţi, unde tocmai te pregăteşti să mergi cu troleul. Abia aştepţi seara, să bei un Skol la doi, să te uiţi la fotbal sau pe Etno şi să răsfoieşti TV Mania. Mută-te înapoi în Vârteşcoiu să nu te mai simţi stingher printre snobi. Toată stima.

Există dimineţi când te trezeşti în zumzet de bărzăuni pe veranda unei viluţe mediteraneene. Porneşti în tălpile goale spre taverna de la mal unde bătrânul Loumakos, vedetă scăpătată a muzicii locului, ţi-a făcut deja cafeaua. Păcat că nu poţi să te bucuri de toate astea fiindcă te-au fript aseară meduzele de-ai văzut pe dracul gol.

Există dimineţi întunecoase şi înnorate. Îţi dai seama că ai dormit şapte ore dintr-un timp unic şi de nerepetat care alunecă implacabil pe apa sâmbetei. Ieri n-ai făcut nimic remarcabil. Şi chiar dacă ai fi făcut ceva remarcabil. Eşti conştient că “viaţa de apoi” e o invenţie menită să îndulcească de-a-mpulea mama realităţilor dure: că după ce mori e exact ca înainte să te naşti. Adică? Exact.

Există dimineţi când se întâmplă să ai fereastra spre est. Răsare soarele încetişor, întâi o rază, apoi încă o rază, raza trei, raza verde (n-are nici o legătură dar era nuveluţa mea preferată din Jules Verne), mai zboară câte un fluture. Soarele te chiorăşte şi nu te mai lasă să dormi. Bagi pula, vrei draperii. Înjuri, că doar ai mai vrea să dormi, dar natura a pus de-un spectacol grandios la geamul tău.

Există o dimineaţă de 15 septembrie din şcoala primară (’95?) când Radio România dă Timpuri noi şi pe tine te trezeşte fix versul cu “mirosul acru de pişat”. Îţi şade în minte câţiva ani de zile până când afli cine e vinovat de apogeul rockului românesc. În dimineaţa aia domnişoara învăţătoare vă cadoriseşte cu ouă Kinder de început de an, tu zici danke şoşön şi devii în mod tragic încă un brick în the wall.

Există dimineţi când abia ai ajuns acasă şi te trânteşti în pat iar vecinul începe să găurească pereţi. Nu poţi să-l condamni, e ora la care toată lumea pleacă în mod normal la serviciu. Săracul de el, încearcă să fie discret. Îţi vine să-i strângi ouăle într-o menghină ruginită până fac şpleorfşşşt.

Există dimineţi pe care nu ţi le mai aminteşti deloc. Da’ deloc!

Voi ce dimineţi aveţi?

Related posts:

1. Prâslea şi klezmerele de aur
2. Trişti şi câştigi
3. Ode în litru antic

Ştiu, îmi promisesem să nu mai calc o vreme pe tăciunii ariei pop-science, mai ales că sunt doar un profan cu o mare poftă de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouă săptămânile trecute, am simţit nevoia să clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusă de mulţi: de ce nu văd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformă speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilată de către creierul uman pentru că – în mama mă-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacă nu le reduci la scară.

“Pe lung”: am să asum că o “generaţie” înseamnă douăzeci de ani. Se poate să fie cam multişor de vreme ce, până prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bună de măritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de către al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Stră x 99)bunicul meu îl răstignea pe Iisus iar istoria scrisă a omenirii (ceea ce se poate numi fără pic de echivoc “civilizaţie”, adică) datează de vreo şase mii de ani, adică trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în căutare de trofee de vânătoare acum două sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toată civilizaţia post-sumeriană.

Şi oasele bătrânei Lucy in the sky, australopitecus care va să zică, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii să ajungă, încet şi cu multe bâlbe (că atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om până la omul contemporan şi unii se întreabă azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastră, nu suntem spectatorii unor transformări-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ăsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanică, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notă muzicală. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trăsătura esenţială că e “pe bune”, se întâmplă, ne-o confirmă fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidă din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţă, de la prima algă încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strămoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sută de mii de ani. Dacă iei o mână de plozi şi îi laşi să zburde în junglă toată viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblă cum că am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi să trecem la o dietă de carne şi oase în urma unor schimbări drastice de climă (astea se întâmplă de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţă, evoluţia tinde să se grăbească şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut să ne învăţăm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai răsărit să afle că poţi aprinde iasca cu cremenea, că arta facerii focului s-a răspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia să păzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurătoare în tihnă. De la abilitatea de învăţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacă vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildă, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învăţa, da’ să-ţi bagi pula, e greu să faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tău e doar apă.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Până la revoluţia industrială şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apăsare hotărâtă pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitată, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a născocit maşina de calcul (intervenţie divină? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observă Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinăriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţială.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologică” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte să facă o maşinărie atât de inteligentă încât să poată proiecta şi construi, la rândul ei, o altă maşinărie şi mai inteligentă. În momentul ăla tehnologia devine de neoprit şi rasa umană a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumărabilele specii de pe planetă au decurs una din cealaltă în mod liniar până când pe una din rămurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacă ai grijă să afli ceva nou sau măcar să mă spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tău va avea acces la o memorie şi mai mare.

Related posts:

1. Episodul treişunu: Mîţa ca zăpada
2. Şapte răi şi-o vale-adâncă
3. Episodul nouăzeci şi şapte: Badea Mîţan

Un lucru va rămâne însă în buco-analele istoriei: astăzi, zece, se împlineşte o lună de Cultitudini. Ieri am înfăptuit chiar o ultimă – şi definitivă – schimbare de dizain. Evident, piaza rea nu ne dă pace nici acolo. Promovarea a bătut spre zero, vajnica redacţie n-a fost binecuvântată cu timp liber.

Prin urmare nu mă pot lăuda cu cei treij’ de vizitatori unici pe zi, nu mă pot lăuda cu cele cinşpe articole (-aşe, -uţe), nu mă pot lăuda cu locul pulişpe în zelist, de fapt nu mă pot lăuda cu nimic că râdeţi de mine, de Fritz şi de ceilalţi doi-trei ameţiţi.

Cum bine zicea însă un rusnac în clipşorul de la coada acestui articolaş, dacă n-ai casă n-are ce să-ţi ia foc şi dacă n-ai câine ştii că nu ţi-l otrăveşte vecinul. Morala: de-aici încolo se poate doar mai bine. Pentru început poţi şi tu, cititorule, să iei un timbru cu Cultitudinile să ţi-l lipeşti pe blog.

Peseu: m-am angajat şi faţă de Doro, am să-i nasc o identitate vizuală pentru un proiect foarte mişto. Veţi auzi, deci, din ce în ce mai mult despre miraculoasa aventură a bravului bărbos polivalent.

Pepeseu: textele (al meu şi al lui Fritz) au fost premiate la concursul Trilemei, da’ nu avem ce face cu premiul (hosting şi nume de domeniu), astfel încât îl refuzăm cu eleganţă şi cu toate mulţumirile de rigoare. La cât mai multe astfel de iniţiative! Nu, nu donăm nimănui premiul fiindcă este sudoarea frunţilor noastre şi suntem dintre oamenii ăia meschini pentru care filantropi(c)a e doar un film.

Related posts:

1. Tabac pentru cojocul tău
2. Finanţe pentru mai târziu
3. Cinci kenţi, zece kenţi, ajutor pentru studenţi