E în interpretarea tarafului lui Tudorache (l-am mai discutat pe-aici, mi-e lene să caut linkul), care este un taraf extraordinar de corect în general. Poate că există variante mai artsy da’ băieţii ăştia au nimerit perfect cadenţa aia delicioasă a muzicii de jale de pe la noi. Fo’ shizzle nigărilor, ţi se face pielea de găină. Iar textul e preţios.

(în forma lui brută…)

Doamne amară e durerea
mă nene, da’ grea e suferinţa
doamne, când cineva iubeşte
mă nene, şi nu este iubit,
draga nenii.

Feme-e-e-e-ia credincioasă
doamne, să n-o crezi niciodată măi
nene, că dimpotrivă-nşală
doamne, pe cel mai scump bărbat măi
of, nene.

Doamne, gropare deschide mormântu’
mă neică dă-mi drumul ca să ies mă
doamne, la casa părintească
mă nene, să mă re-ntorc aş vrea mă-ă-ă-i,
draga nenii.

Să-mi văd părinţi şi fraţi,
nene, logodnica iubită măi
nene, şi jur că nu voi spune,
doamne, secretul nimănui.

Doamne, şi-am fost la mine-acasă,
doamne, ce chin, ce jale era î-î-î,
ai mei plângeau cu lacrimi,
doamne, căci nu mă mai vedeau măi,
draga nenii.

Am fo-o-o-ost la a mea măicuţă,
doamne, cu foc mă mai jelea măi
iar taica al meu, sărmanul,
doamne, lângă un pom plângea.

Doamne şi-am fost la a mea nevastă,
mă neică, nici doliu nu purtase,
în braţele-unui prieten
doamne, cu drag se dezmierda măi, of, nene.

Am fo-o-o-ost şi la ai mei prieteni,
doamne, c-un vin se-nveseleau,
ciocneau pahare pline,
doamne, pe jos că le vărsau -
păi du-u-u-umnezeu să-l ‘erte,
doamne, că-n viaţă a fost ca noi,
nene, a fost şi el odată,
dar astăzi nu mai e măi.

Nene, la cimitir trec zilnic
doamne, mulţime de femei,
doamne, dar n-am văzut nici una,
doamne, să-şi plângă soţul ei,
draga nenii.

Schelete, ia seama bine
nene, şi-mpacă-te cu viermii
căci ai văzut, în lume
e mult de suferit, măi.

Feme-e-e-eia te ridică,
nene, femeia te coboară,
femeia îţi dă viaţă
doamne, şi tot ea te omoară, of, nene.

Doamne, gropare, deschide mormântul,
mă nene, dă-mi drumul ca să intru, nene,
doamne, şi-nalţă peste mine
doamne, un munte de granit măi,
draga nenii, nene,
şi-na-a-a-alţă peste mine
doamne, un munte de granit măi,
că nicăieri nu-i bine
la tine ca-n mormânt măi,
of.

(…şi puricat de interjecţii)

Doamne, amară e durerea
da’ grea e suferinţa
când cineva iubeşte
şi nu este iubit.

Femeia credincioasă
să n-o crezi niciodată
că dimpotrivă-nşală
pe cel mai scump bărbat.

Gropare, deschide mormântul,
dă-mi drumul ca să ies,
la casa părintească
să mă re-ntorc aş vrea.

Să-mi văd părinţi şi fraţi,
logodnica iubită
şi jur că nu voi spune
secretul nimănui.

Şi-am fost la mine-acasă,
ce chin, ce jale era,
ai mei plângeau cu lacrimi
căci nu mă mai vedeau.

Am fost la a mea măicuţă,
cu foc mă mai jelea
iar taica al meu, sărmanul,
lângă un pom plângea.

Şi-am fost la a mea nevastă,
nici doliu nu purtase,
în braţele-unui prieten
cu drag se dezmierda.

Am fost şi la ai mei prieteni,
c-un vin se-nveseleau,
ciocneau pahare pline,
pe jos că le vărsau -
păi dumnezeu să-l ‘erte,
că-n viaţă a fost ca noi,
a fost şi el odată,
dar astăzi nu mai e.

La cimitir trec zilnic
mulţime de femei
dar n-am văzut nici una
să-şi plângă soţul ei.

Schelete, ia seama bine
şi-mpacă-te cu viermii
căci ai văzut, în lume
e mult de suferit.

Femeia te ridică,
femeia te coboară,
femeia îţi dă viaţă
şi tot ea te omoară.

Gropare, deschide mormântul,
dă-mi drumul ca să intru
şi-nalţă peste mine
un munte de granit,
şi-nalţă peste mine
un munte de granit
că nicăieri nu-i bine
la tine ca-n mormânt.

(şi morala)

Related posts:

1. La umbra eunucului bătrân
2. Drăghici, ghicitoarea mea
3. Toxiinfecţie la picior de lemn

Prin prezenta vă propun un mic răgaz şi trântesc întru răsfoire şi ascultare câteva ipostaze răzleţe, fără mare legătură una cu cealaltă adicătelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Există dimineţi pe care abia le aşteptai, când afară te paşte ziua de salariu şi ai senzaţia minunată că o să baţi tot universul la cur. Morţi sunt toţi zeii, acum noi vrem ca supraomul să trăiască! Orice vreme ar fi afară, deschizi geamul larg, scoţi boxele pe geam şi laşi să se înţeleagă că azi vrei să-i cotropeşti pe ruşi (bonus dacă ai vecini grobieni care te-au căpiat azi-noapte cu Of of of mor toţi ţiganii).

Există dimineţi atât de banale că îţi vine să te spânzuri de ele. Ştii sigur că azi n-are să se întâmple nimic ieşit din comun. Eşti un pion. Eşti o rotiţă de căcat angrenată într-un angrenaj de căcat angrenat la rândul lui într-un mai mare angrenaj de căcat; iei în calcul suicidul dar nu reuşeşti să ieşi din rutină suficient cât să-l duci la capăt.

Există dimineţi când eşti mahmur, trotilat, împuşcat. Zeama de varză nu funcţionează, lămâia nu funcţionează, dumnezeu nu funcţionează. Dacă bei apă ţi-e rău, dacă nu bei apă ai citit tu undeva că-ţi va fi şi mai rău. Cauţi “hangover remedies” pe gugăl (e haios cum se triplează traficul pe cuvintele astea cheie în preajma sărbătorilor creştine). Ce s-a întâmplat cu tine? În liceu duceai mai mult la băutură. Eheu! Eheu fugaces labuntur anni. Te juri că asta-i ultima dată.

Există dimineţi când miroase a iarnă.

Există dimineţi când tocmai ţi-ai revenit după treij’ de kilometri de drumeţie spartană prin deal & munte. Cu cinşpe kile în spate, înzăpezit sau înnămolit până la brâu. Bocancii ţi s-au lipit de sobă dar şosetele nu s-au uscat cum trebuie. În jurul tău, treizeci de oameni încă dorm şi put a picioare. Tiptil, scoţi capul pe geam şi peisajul maiestuos îţi taie răsuflarea. Zici într-o doară: bine că n-a venit ursul, apoi auzi gheare în uşă.

Există dimineţi când n-ai auzit ceasul sunând iar acum ai zece minute să ajungi la un examen care îţi va hotărî viitorul. Înjuri, spurci, pleci cu pantofi desperecheaţi. Degeaba, ratatule. Constaţi mortificat că lenea te-a văduvit de acoperiş, maşină, copii, pensie uatevăr. Dies irae. Am oscilat între cel mozartian şi cel verdian, l-am ales p-ăla din urmă fiindcă e un strop mai inedit şi fiindcă face atmosferă când e ziua ta şi a venit vremea să sufli în lumânări.

Există dimineţi când te trezeşti pe plaja semisalubră de la Doi Mai cu nisip în părul de pe piept, cu urechelniţe în cur (curechelniţe?) şi cu o puternică insolaţie. Afli că e deja după-amiază şi că te-ai bronzat cu urma unui falus de hârtie pe care l-au decupat nişte trecători special ca să te bronzezi cu el. Te doare în pix, urci dealul până la nudi-bar să ceri un convenabil (acum câţiva ani) borş cu feluriţi peşti în el. Eşti cel mai liber din lume. Un gândac îţi iese de sub pălărie.

Există dimineţi când faci parte din prima generaţie născută în binecuvântatul mediu urban. N-ai beneficiat de luxul burghez al culturii înalte. În satul alor tăi, dacă ştiai carte te credeau ăia vrăjitoare. Ţi-ai format o vagă filosofie de viaţă discutând cu colegii de la firma de încărcat-descărcat pufuleţi, unde tocmai te pregăteşti să mergi cu troleul. Abia aştepţi seara, să bei un Skol la doi, să te uiţi la fotbal sau pe Etno şi să răsfoieşti TV Mania. Mută-te înapoi în Vârteşcoiu să nu te mai simţi stingher printre snobi. Toată stima.

Există dimineţi când te trezeşti în zumzet de bărzăuni pe veranda unei viluţe mediteraneene. Porneşti în tălpile goale spre taverna de la mal unde bătrânul Loumakos, vedetă scăpătată a muzicii locului, ţi-a făcut deja cafeaua. Păcat că nu poţi să te bucuri de toate astea fiindcă te-au fript aseară meduzele de-ai văzut pe dracul gol.

Există dimineţi întunecoase şi înnorate. Îţi dai seama că ai dormit şapte ore dintr-un timp unic şi de nerepetat care alunecă implacabil pe apa sâmbetei. Ieri n-ai făcut nimic remarcabil. Şi chiar dacă ai fi făcut ceva remarcabil. Eşti conştient că “viaţa de apoi” e o invenţie menită să îndulcească de-a-mpulea mama realităţilor dure: că după ce mori e exact ca înainte să te naşti. Adică? Exact.

Există dimineţi când se întâmplă să ai fereastra spre est. Răsare soarele încetişor, întâi o rază, apoi încă o rază, raza trei, raza verde (n-are nici o legătură dar era nuveluţa mea preferată din Jules Verne), mai zboară câte un fluture. Soarele te chiorăşte şi nu te mai lasă să dormi. Bagi pula, vrei draperii. Înjuri, că doar ai mai vrea să dormi, dar natura a pus de-un spectacol grandios la geamul tău.

Există o dimineaţă de 15 septembrie din şcoala primară (’95?) când Radio România dă Timpuri noi şi pe tine te trezeşte fix versul cu “mirosul acru de pişat”. Îţi şade în minte câţiva ani de zile până când afli cine e vinovat de apogeul rockului românesc. În dimineaţa aia domnişoara învăţătoare vă cadoriseşte cu ouă Kinder de început de an, tu zici danke şoşön şi devii în mod tragic încă un brick în the wall.

Există dimineţi când abia ai ajuns acasă şi te trânteşti în pat iar vecinul începe să găurească pereţi. Nu poţi să-l condamni, e ora la care toată lumea pleacă în mod normal la serviciu. Săracul de el, încearcă să fie discret. Îţi vine să-i strângi ouăle într-o menghină ruginită până fac şpleorfşşşt.

Există dimineţi pe care nu ţi le mai aminteşti deloc. Da’ deloc!

Voi ce dimineţi aveţi?

Related posts:

1. Prâslea şi klezmerele de aur
2. Trişti şi câştigi
3. Ode în litru antic