E în interpretarea tarafului lui Tudorache (l-am mai discutat pe-aici, mi-e lene sã caut linkul), care este un taraf extraordinar de corect în general. Poate cã existã variante mai artsy da’ bãieţii ãştia au nimerit perfect cadenţa aia delicioasã a muzicii de jale de pe la noi. Fo’ shizzle nigãrilor, ţi se face pielea de gãinã. Iar textul e preţios.

(în forma lui brutã…)

Doamne amarã e durerea
mã nene, da’ grea e suferinţa
doamne, când cineva iubeşte
mã nene, şi nu este iubit,
draga nenii.

Feme-e-e-e-ia credincioasã
doamne, sã n-o crezi niciodatã mãi
nene, cã dimpotrivã-nşalã
doamne, pe cel mai scump bãrbat mãi
of, nene.

Doamne, gropare deschide mormântu’
mă neicã dã-mi drumul ca sã ies mã
doamne, la casa pãrinteascã
mã nene, sã mã re-ntorc aş vrea mã-ã-ã-i,
draga nenii.

Sã-mi vãd pãrinţi şi fraţi,
nene, logodnica iubitã mãi
nene, şi jur cã nu voi spune,
doamne, secretul nimãnui.

Doamne, şi-am fost la mine-acasã,
doamne, ce chin, ce jale era î-î-î,
ai mei plângeau cu lacrimi,
doamne, căci nu mã mai vedeau mãi,
draga nenii.

Am fo-o-o-ost la a mea mãicuţã,
doamne, cu foc mã mai jelea mãi
iar taica al meu, sãrmanul,
doamne, lângã un pom plângea.

Doamne şi-am fost la a mea nevastã,
mã neicã, nici doliu nu purtase,
în braţele-unui prieten
doamne, cu drag se dezmierda mãi, of, nene.

Am fo-o-o-ost şi la ai mei prieteni,
doamne, c-un vin se-nveseleau,
ciocneau pahare pline,
doamne, pe jos cã le vãrsau -
pãi du-u-u-umnezeu sã-l ‘erte,
doamne, cã-n viaţã a fost ca noi,
nene, a fost şi el odatã,
dar astãzi nu mai e mãi.

Nene, la cimitir trec zilnic
doamne, mulţime de femei,
doamne, dar n-am vãzut nici una,
doamne, sã-şi plângã soţul ei,
draga nenii.

Schelete, ia seama bine
nene, şi-mpacã-te cu viermii
cãci ai vãzut, în lume
e mult de suferit, mãi.

Feme-e-e-eia te ridicã,
nene, femeia te coboarã,
femeia îţi dã viaţã
doamne, şi tot ea te omoarã, of, nene.

Doamne, gropare, deschide mormântul,
mã nene, dã-mi drumul ca sã intru, nene,
doamne, şi-nalţã peste mine
doamne, un munte de granit mãi,
draga nenii, nene,
şi-na-a-a-alţã peste mine
doamne, un munte de granit mãi,
cã nicãieri nu-i bine
la tine ca-n mormânt mãi,
of.

(…şi puricat de interjecţii)

Doamne, amarã e durerea
da’ grea e suferinţa
când cineva iubeşte
şi nu este iubit.

Femeia credincioasã
sã n-o crezi niciodatã
cã dimpotrivã-nşalã
pe cel mai scump bãrbat.

Gropare, deschide mormântul,
dã-mi drumul ca sã ies,
la casa pãrinteascã
sã mã re-ntorc aş vrea.

Sã-mi vãd pãrinţi şi fraţi,
logodnica iubitã
şi jur cã nu voi spune
secretul nimãnui.

Şi-am fost la mine-acasã,
ce chin, ce jale era,
ai mei plângeau cu lacrimi
căci nu mã mai vedeau.

Am fost la a mea mãicuţã,
cu foc mã mai jelea
iar taica al meu, sãrmanul,
lângã un pom plângea.

Şi-am fost la a mea nevastã,
nici doliu nu purtase,
în braţele-unui prieten
cu drag se dezmierda.

Am fost şi la ai mei prieteni,
c-un vin se-nveseleau,
ciocneau pahare pline,
pe jos cã le vãrsau -
pãi dumnezeu sã-l ‘erte,
cã-n viaţã a fost ca noi,
a fost şi el odatã,
dar astãzi nu mai e.

La cimitir trec zilnic
mulţime de femei
dar n-am vãzut nici una
sã-şi plângã soţul ei.

Schelete, ia seama bine
şi-mpacã-te cu viermii
cãci ai vãzut, în lume
e mult de suferit.

Femeia te ridicã,
femeia te coboarã,
femeia îţi dã viaţã
şi tot ea te omoarã.

Gropare, deschide mormântul,
dã-mi drumul ca sã intru
şi-nalţã peste mine
un munte de granit,
şi-nalţã peste mine
un munte de granit
cã nicãieri nu-i bine
la tine ca-n mormânt.

(şi morala)

Related Posts

1. La umbra eunucului bãtrân
2. Drãghici, ghicitoarea mea
3. Episodul 61: Mîţa învaţã anatomie

Prin prezenta vã propun un mic rãgaz şi trântesc întru rãsfoire şi ascultare câteva ipostaze rãzleţe, fãrã mare legãturã una cu cealaltã adicãtelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Existã dimineţi pe care abia le aşteptai, când afarã te paşte ziua de salariu şi ai senzaţia minunatã cã o sã baţi tot universul la cur. Morţi sunt toţi zeii, acum noi vrem ca supraomul sã trãiascã! Orice vreme ar fi afarã, deschizi geamul larg, scoţi boxele pe geam şi laşi sã se înţeleagã cã azi vrei sã-i cotropeşti pe ruşi (bonus dacã ai vecini grobieni care te-au cãpiat azi-noapte cu Of of of mor toţi ţiganii).

Existã dimineţi atât de banale cã îţi vine sã te spânzuri de ele. Ştii sigur cã azi n-are sã se întâmple nimic ieşit din comun. Eşti un pion. Eşti o rotiţã de cãcat angrenatã într-un angrenaj de cãcat angrenat la rândul lui într-un mai mare angrenaj de cãcat; iei în calcul suicidul dar nu reuşeşti sã ieşi din rutinã suficient cât sã-l duci la capãt.

Existã dimineţi când eşti mahmur, trotilat, împuşcat. Zeama de varzã nu funcţioneazã, lãmâia nu funcţioneazã, dumnezeu nu funcţioneazã. Dacã bei apã ţi-e rãu, dacã nu bei apã ai citit tu undeva cã-ţi va fi şi mai rãu. Cauţi “hangover remedies” pe gugãl (e haios cum se tripleazã traficul pe cuvintele astea cheie în preajma sãrbãtorilor creştine). Ce s-a întâmplat cu tine? În liceu duceai mai mult la bãuturã. Eheu! Eheu fugaces labuntur anni. Te juri cã asta-i ultima datã.

Existã dimineţi când miroase a iarnã.

Existã dimineţi când tocmai ţi-ai revenit dupã treij’ de kilometri de drumeţie spartanã prin deal & munte. Cu cinşpe kile în spate, înzãpezit sau înnãmolit pânã la brâu. Bocancii ţi s-au lipit de sobã dar şosetele nu s-au uscat cum trebuie. În jurul tãu, treizeci de oameni încã dorm şi put a picioare. Tiptil, scoţi capul pe geam şi peisajul maiestuos îţi taie rãsuflarea. Zici într-o doarã: bine cã n-a venit ursul, apoi auzi gheare în uşã.

Existã dimineţi când n-ai auzit ceasul sunând iar acum ai zece minute sã ajungi la un examen care îţi va hotãrî viitorul. Înjuri, spurci, pleci cu pantofi desperecheaţi. Degeaba, ratatule. Constaţi mortificat cã lenea te-a vãduvit de acoperiş, maşinã, copii, pensie uatevãr. Dies irae. Am oscilat între cel mozartian şi cel verdian, l-am ales p-ãla din urmã fiindcã e un strop mai inedit şi fiindcã face atmosferã când e ziua ta şi a venit vremea sã sufli în lumânãri.

Existã dimineţi când te trezeşti pe plaja semisalubrã de la Doi Mai cu nisip în pãrul de pe piept, cu urechelniţe în cur (curechelniţe?) şi cu o puternicã insolaţie. Afli cã e deja dupã-amiazã şi cã te-ai bronzat cu urma unui falus de hârtie pe care l-au decupat nişte trecãtori special ca sã te bronzezi cu el. Te doare în pix, urci dealul pânã la nudi-bar sã ceri un convenabil (acum câţiva ani) borş cu feluriţi peşti în el. Eşti cel mai liber din lume. Un gândac îţi iese de sub pãlãrie.

Existã dimineţi când faci parte din prima generaţie nãscutã în binecuvântatul mediu urban. N-ai beneficiat de luxul burghez al culturii înalte. În satul alor tãi, dacã ştiai carte te credeau ãia vrãjitoare. Ţi-ai format o vagã filosofie de viaţã discutând cu colegii de la firma de încãrcat-descãrcat pufuleţi, unde tocmai te pregãteşti sã mergi cu troleul. Abia aştepţi seara, sã bei un Skol la doi, sã te uiţi la fotbal sau pe Etno şi sã rãsfoieşti TV Mania. Mutã-te înapoi în Vârteşcoiu sã nu te mai simţi stingher printre snobi. Toatã stima.

Existã dimineţi când te trezeşti în zumzet de bãrzãuni pe veranda unei viluţe mediteraneene. Porneşti în tãlpile goale spre taverna de la mal unde bãtrânul Loumakos, vedetã scãpãtatã a muzicii locului, ţi-a fãcut deja cafeaua. Pãcat cã nu poţi sã te bucuri de toate astea fiindcã te-au fript asearã meduzele de-ai vãzut pe dracul gol.

Existã dimineţi întunecoase şi înnorate. Îţi dai seama cã ai dormit şapte ore dintr-un timp unic şi de nerepetat care alunecã implacabil pe apa sâmbetei. Ieri n-ai fãcut nimic remarcabil. Şi chiar dacã ai fi fãcut ceva remarcabil. Eşti conştient cã “viaţa de apoi” e o invenţie menitã sã îndulceascã de-a-mpulea mama realitãţilor dure: cã dupã ce mori e exact ca înainte sã te naşti. Adicã? Exact.

Existã dimineţi când se întâmplã sã ai fereastra spre est. Rãsare soarele încetişor, întâi o razã, apoi încã o razã, raza trei, raza verde (n-are nici o legãturã dar era nuveluţa mea preferatã din Jules Verne), mai zboarã câte un fluture. Soarele te chiorãşte şi nu te mai lasã sã dormi. Bagi pula, vrei draperii. Înjuri, cã doar ai mai vrea sã dormi, dar natura a pus de-un spectacol grandios la geamul tãu.

Existã o dimineaţã de 15 septembrie din şcoala primarã (’95?) când Radio România dã Timpuri noi şi pe tine te trezeşte fix versul cu “mirosul acru de pişat”. Îţi şade în minte câţiva ani de zile pânã când afli cine e vinovat de apogeul rockului românesc. În dimineaţa aia domnişoara învãţãtoare vã cadoriseşte cu ouã Kinder de început de an, tu zici danke şoşön şi devii în mod tragic încã un brick în the wall.

Existã dimineţi când abia ai ajuns acasã şi te trânteşti în pat iar vecinul începe sã gãureascã pereţi. Nu poţi sã-l condamni, e ora la care toatã lumea pleacã în mod normal la serviciu. Sãracul de el, încearcã sã fie discret. Îţi vine sã-i strângi ouãle într-o menghinã ruginitã pânã fac şpleorfşşşt.

Existã dimineţi pe care nu ţi le mai aminteşti deloc. Da’ deloc!

Voi ce dimineţi aveţi?

Related Posts

1. Prâslea şi klezmerele de aur
2. Trişti şi câştigi
3. Ode în litru antic