Ştiu că-i cam târziu, că nu mai e în trend etc. da’ trebuie să mărturisesc. De când l-am văzut prima oară pe interneţ pă Gangnam style, eram ferm convins că îmi aduce a ceva.
Şi fiind eu azi în autobuz şi trecînd cîcaturi în revistă, evrica!, trululu, mi-am adus aminte. Băieţi… originalul.
Băieţi, io am fost pe drumuri şi-mi pare rău că nu v-am putut distra. A absentat şi Mîţa. Până-mi trag sufletul vă invit, că tot e (oarecum) (un fel de) (cvasi-)iarnă (parţial) şi-i cam în spiritul sezonului, să urmăriţi oleacă din singurul fel de comedie romantică de pe planetă şi din univers care nu te tâmpeşte iremediabil, transformându-te într-o formă de viaţă inferioară.
Este vorba despre comedia romantică sovietică, o chestie foarte speşăl pentru că, în materie de muzică şi film, ruşii nu pot face ceva prost, cum fac americanii uneori şi cum fac noul val al cinematografiei româneşti şi Moga tot timpul.
Oricât s-ar chinui să facă un căcat, ruşii nu vor reuşi. Să zicem că în condiţii de laborator le-ar ieşi un căcat acceptabil, dar dacă-i acceptabil nu se mai califică ca căcat.
Dacă ajungeai în anii ’90 în Galaţi, cel mai sudic punct al Moldovei care nu este Brăila, nu se putea să nu auzi, curgând ca o Dunăre mai mică din boombox-urile nigărilor locali, Zorile. Adică pe Mitică Blîndu şi pe micul Adrian, precursori ai lui DJ Boroş şi nu prea, nişte veritabile icoane ale tranziţiei, putând oricând sta alături de monştri sacri precum Generic, Azur sau Albatros.
Cântecelul căruia îi dedic această însemnare, “Profesoara de franceză” (cunoscut şi ca “Sună iarăşi clopoţelul”) a fost mai devreme pe DiscoTEC, însă merită o expunere mult mai amplă.
Dacă acum juma’ de an vă arătam trailerul filmului meu preferat, astăzi constat cu entuziasm că cineva l-a suit integral pe iutub. Vorbim acilea nu despre un film ca oricare altul, ci despre o capodoperă: singurul film bun cu vampiri, singurul film bun cu kung fu, singurul film bun cu Iisus şi probabil singurul film bun făcut în Canada cu 100.000 dolari canadieni.
Pe deasupra, are cel mai mişto soundtrack original, o învăţătură plină de miez şi reuşeşte să rămână în acelaşi timp unul dintre cele mai proaste şi de căcat filme turnate între Pe aripile vântului şi noul val al cinematografiei româneşti. Exact, cu cât mai multă marihuană ilegală consumaţi, cu atât veţi trăi cu mai multă ăăă trăire! această bijuterie de B-movie.
Doamnelor şi domnilor, Jesus Christ, Vampire Hunter. Să-l urmăriţi aşa, între prieteni, cît încă e pe interneţi. If I’m not back in 5 minutes, call the Pope!
Plec cu cortu-n spinare. Sper să bată semnalul cu interneţi acolo unde plec. E mişto acolo unde plec, e pustiu şi poţi să fii nudist cât vrei. Dar trebuia să împart cu voi chestiunea de mai jos.
Cine s-ar fi gândit că o cioară e cea mai bună metaforă pentru toată natura umană de la un cap la altul? După cum ar fi zis Wulff şi Morgenthaler, there are basically two kinds of people. Să vedeţi clipuţul până la capăt, zic.
Ziceam eu la un moment dat de noul restaurant-ecarisaj Chong Qing şi de cât de curios sunt dacă merită o vizită (în condiţiile în care e la doi paşi de mine iar eu ador chinezăriile culinare, mai ales când sunt ieftine). Între timp, nişte prechini de-ai mei s-au pripăşit pe acolo şi s-au întors cu păreri mixte, astfel încât până la urmă am să mă duc şi eu să le pun serviciile la încercare.
Nu m-a convins faptul că au venit ei cu opinii împărţite (în materie de restaurante, dacă toţi drojdierii zic “mda”, mie-mi place sigur) cât m-a convins găsirea acestui videoclip adorabil cu o pirandă boccie şi bucătarul lor adorabil care vorbeşte adorabil! Pestesalau, pesteveveliţa! COŢULAŞI!!! E PLOASPAT! DIN UĂLEZ AM FĂCUT!
Cu Shlomo Artzi.
(O piesă pe care, până de curând, habar n-aveam de unde s-o apuc fiindcă, la naiba!, nu ştiu o boabă de ivrit. Din acelaşi motiv ţin să vă ofer şi o traducere aproximativă luată de acilea; o puteţi citi imediat după ce ascultaţi siropul cu pricina şi recepţionaţi micul meu apel.)
DiscoTEC nu e pentru mironosiţe, pentru “anti-manelişti” sau pentru alţi “-işti”. DiscoTEC e pentru antropologi. DiscoTEC are acum şi o explicaţie oficială, ieei!
Iar Călin se întoarce.
Omul care-i Chuck Norris, Franco Nero şi Sandokan în acelaşi timp. Omul care-şi înnobilează whisky-ul cu Apă Harghita La Sticlă De Sticlă. Omul cu trancane, pirande şi lăutari, omul care nu se jenează să ne arate că are nevoie şi de şerveţele la masă. Omul mai dur ca Tupac cântând Call the cops şi mai sensibil ca Brassens cântând Maman, papa.
Omul cu rara şi preţioasa pronunţie “tata-l meu”.
În englezeşte s-ar chema badass. În româneşte se cheamă Pardalian de la Snagov.
Cât de bine pun problema videoclipurile tipului ăstuia! Şi ce civilizaţie mişto am avea dacă măcar jumate din troglodiţii care o populează le-ar pricepe. Mulţam Dumnezero.
Somnul Raţiunii a profeţit! Vei face un târg cu un miner cu mult entuziasm.
