Cârnaţul, fie el wurst, saucisson, sugiuc, debreţin sau oltenesc, patrician, cabanos sau de Pleşcoi, este cel mai apropiat în formă şi consistenţă de falusul uman (spun amatorii falusului uman), ceea ce îi conferă din start un statut foarte speşăl, de monarh al carmangeriei, de dumne-mezel, pentru cei mai religioşi. Io-i zic cârnaţ, nu cârnat, fiindcă-i mai apropiat de latinescul în care-şi află obârşia etimologică şi gastronomică.

Vom vorbi despre cârnaţ fiindcă am de elucidat un mister.

Acum vreo săptămână (ştiu, trebuia să vă scriu despre asta încă de când s-a întâmplat da’ abia am depăşit trauma) urma să beau nişte bere. După cum poate ştiţi, acest lucru se întâmplă mai rar în zilele noastre. Şi m-am gândit eu, băi Vasile, ştii ce merge cu bere? Eh. Păi cum ce? Cârnaţ. O porţie amplă de cârnaţ.

Cârnaţii de care dispuneam erau ceva mai generoşi decât cârnaţii de bere obişnuiţi. Să zicem 8-10 cm în lungime. Compoziţia, dubioasă, ca-n oricare maţ de cârnaţ: aş zice o treime vită, o treime porc şi o treime slănină. Nu vreau să ştiu dacă vita lătra, porcul mieuna sau slănina vorbea. Am încredere în producători.

Scot teflonu’ din sculărie, îl pun pe aragaz, trântesc înăuntru cârnaţii. Ca la carte. Cum sigur fac şi bucătarii cu stele Michelin când ajung acasă îngreţoşaţi de câtă langustină au eviscerat pentru ambasadorul Paraguayului.

Cârnaţii încep să sfârâie, prin urmare apuc un capac de dimensiuni potrivite şi îl plasez pe tigaie. Ca la carte. Cum sigur fac şi [...] Cârnaţii sfârâie acum înfundat, ca un tunet în depărtare când îi vară şi vine o ploaie răcoritoare.

Şi-acum ne jucăm jocu’ cu aşteptarea (în engleză treaba asta sună bine). Cârnaţii sfârâie mai departe, ca vântul din Vama Veche.

Când socot că cârnaţii-s aproape gata, mă înmânuşez cu apucătorul şi dau să ridic capacul doar puţin, cât să văd dacă s-au rumenit bine şi să inspir niţel ca Nastratin din mireasma lor primordială care, mă gândeam io, la momentul ăsta l-ar îmbia şi pe Iehova mai ceva ca capra lu’ Abel sau ce pula mea jertfea el de s-a ofticat frac’su şi aşa mai departe.

Ridic capacul doar puţin.

ÎN MOMENTUL ĂLA…

Am auzit un fel de împuşcătură. La vreo doi metri de tigaie zăcea un cârnaţ.

Cel mai mare şi mai suculent dintre cârnaţi făcuse jvîp! prin deschizătura furnalului diavolesc în care frigeau prietenii lui şi bălea acum pe gresia proaspăt mopuită. Sărise fix la gâtul meu, cât p-aci să mă nimerească. Poate mă transformam în cârnaţ. Poate acum nu vă mai scria un om, vă scria un cârnaţ.

Nici acum nu cre’ că mi-am revenit din şoc. Frăţică, ştiam că din tigăi sar chestii. Da’ o chestie mare cât o puţă cinstită? Să pocnească, să se dea la om, să facă multiplu salt mortal şi să zboare doi metri? Cu boltă? Du-te-n căcat. De acum încolo mănânc mici.

Cum? De ce? Prin ce mijloace supranaturale?

Poate a zburat cu Lufthansa, precum am învăţat mai demult că fac cârnaţii.

Poate era chiar infamu’ fliegender Holländer. E binecunoscut faptul că în limba germană orice sufixezi cu “–er” e un sortiment de cârnaţ tradiţional (nota redacţiei: cuvintele cu –er dublu gen Wanderer sau Zauberer denotă un sortiment de cârnaţ specific unui alt sortiment de cârnaţ).

Şi dacă nu era neamţ, poate era şintoist şi se reîncarnase într-însul un renumit pilot kamikaze. Dacă vreunul dintre cititorii mei e istoric japonez, îl rog să se uite după Sareyute Kabanosu.

Poate cârnaţii de fapt nu sunt făcuţi de om pentru om, ci servesc drept starship Enterprise pentru o civilizaţie de alieni super-deştepţi, iar ăla care a sărit din tigaie era capsula de salvare menită să ducă mai departe moştenirea genetică şi culturală a speciei. Oare aşa vom sfârşi şi noi? Oare planeta noastră e chifteaua cuiva?

Poate nici n-a sărit. Poate a venit temutul cutremur prezis de Hâncu acu’ mulţi ani şi toată casa s-a deplasat doi metri în sensul celălalt, mai puţin cârnaţul.

Poate ceilalţi cârnaţi au crezut că-i batman, batman.

Sau poate era un cârnaţ care avea un vis. Poate era un cârnaţ care voia să pună capăt asupririi multimilenare a cârnaţilor de către oameni.

Vouă vi s-a întâmplat vreodată un asemenea cârnaţ?

Ah, şi l-am pus înapoi în tigaie. Pe jos era curat.

Related posts:

1. S-a votat mai an bădica Traian
2. Sărăcia şi nevoile şi ham-hamul
3. Hrana lui Manole

Trăiască liniile aeriene ieftine şi multitudinea de destinaţii pe care le oferă! Viena a fost teribil de mişto, pricină pentru care abia aştept să vă povestesc câte ceva dintr-însa.

Totuşi, tare mi-aş dori să înţeleg pe ce baze funcţionează teribila mea acrofobie, care de atâtea ori nu mă lasă să mă bucur în tihnă de marea minune a tehnicii (zborul la 10.000 metri, care va să zică) fără o pilulă-două de xanax.

Foarte rare au fost condiţiile în care am învins acest nerv totalmente iraţional: am fost extaziat, de pildă, de un zbor pe timp frumos spre Treviso într-un Airbus sclipitor, când vedeam pe geam, ca-n Google Earth, fiecare canal al Veneţiei. Altădată, spânzurat într-un ham şi cu o paraşută în spate, fluturam la două sute de metri peste nişte africani săraci şi mă durea în pix, ba chiar mi-a părut teribil de rău când am aterizat.

Şi mereu îmi ziceam, băi Vasile, ai scăpat! După care mai urcam o dată pe Caraiman şi simţeam că mi se face traheea ghem. Cum ar zice bătrânii satului: bag pula.

Dar nu despre zburătăceală prin văzduh e vorba, ci despre Viena. De unde tocmai m-am întors şi unde am simţit încă o dată dulcele miraj al Occidentului. Pe bune, dacă suferi de naţionalism, de Puricism, de “ţările române au fost măcar o dată în istorie cât de cât relevante”, e suficient să te sui în avion spre orice capitală central- sau vesteuropeană.

Cred că România ar trebui să-şi construiască brandul turistic fix în jurul acestui fapt, atât de evident că-i deja un mare truism: suntem un popor marginal cu o cultură marginală, o economie marginală şi o istorie marginală.

Între o terină de raţă şi un fromaj cu mucegai, am stat de vorbă cu Ulrich L., profesor de gimnaziu ieşit la pensie (şi inventatorul unei tărăboanţe cu rotile pentru şoping), care părăsea Germania natală pentru a se stabili în Austria, unde, după părerea dumnealui, tinerii au mai mult respect pentru seniori şi viaţa-i mai tihnită.

Trecând relativ uşor peste şocul veştii că, undeva în lume, micul intelectual ieşit la pensie după ce a predat geografie unor mucoşi poate călători cât vrea el să îşi aleagă liniştit un domiciliu în ce oraş vrea el, să meargă la operă şi să şurubărească la invenţii nemţeşti, îmi venea să-i zic: tataie, vino cu mine nach Rumänien să-ţi arăt piaţa agroalimentară Progresu şi ai să iubeşti cu pasiune, până la finele vieţii, ţara ta natală şi lipsa de stimă pe care o arată dânsa faţă de bătrâni. Ba chiar şi “corupţia cum numai în Germania se poate” sau “traficul infernal” care te lasă să ajungi din centru la aeroport într-un sfert de oră.

Dacă Europa ar fi toată numa’ Versailles sau Schönbrunn, noi am fi ghereta portarului, da’ nu aia din faţă, aia din fund, pe unde nu intră nimeni niciodată. Zău.

Continuăm povestea după ce rezolv eu nişte munci urgente care-au copt cât eram eu prins între Würstel şi Schnitzel.

Adică va urma. Probabil la noapte.

Related posts:

1. Heil să dăm mână cu mână
2. Shanghai să dăm mână cu mână
3. House să dăm mână cu mână