Utopia Balcanica

Fată Verdi cu părul pădure

Mai devreme am pus aici un crâmpei din Recviemul lu’ Verdi. Dies irae, adicătelea ziua judecăţii de apoi. Primul “metal greu” din istoria muzicii, poate. Şi tocmai azi dimineaţă am citit cea mai mişto chestie despre capodopera cu pricina, într-un interviu Financial Times cu Riccardo Muti, fost mare sculă în Scala din Milano.

Written in the score are the words lunga pausa [long silence]. The soprano has been saying ‘Please God, I’m defenceless, help me’. Long silence. What is God’s answer? Bang! – the thumping chords of the ‘Dies irae’. No mercy? Or perhaps Verdi believed there was nothing out there to offer hope. Molto complicato. This is the drama of a modern man.


Pentru abrutizaţi care nu ştie carte, Recviemul este slujba catolică de pomenire a morţilor, care a inspirat nenumărate compoziţii muzicale de mare anvergură din partea unor minţi luminate ca Mozart, Berlioz, Dvořák et co.

De ce-i aşa interesant ce zice Mutu Muti? Fiindcă, la fel ca restul ‘telectualităţii italiene din vremea lui, dar ca şi sus-numitul Berlioz, ca şi Şostakovici, Brahms (încă un mare producător de Recviem), Waters, Gilmour, Lemmy de la Motörhead, Paganini, Béla Bartók sau flăcăii de la ABBA, Giuseppe Verdi a fost ateu până la capăt. Sau deist, sub nici o formă creştin.

Nevastă-sa, Giuseppina Verdi (haha), o simpliotă de la ţară dacă e să judecăm după afirmaţiile ei, scria despre marele componist la un moment dat (traducerea e aproximativă):

Bărbatu-meu e un giuvaer de cinste şi virtute; înţelege şi simte toate simţămintele delicate şi nobile. Şi totuşi, pezevenghiul îşi permite să fie, poate nu totalmente ateu, da’ în orice caz necredincios, cu o hotărâre şi un calm care mă fac să vreau să-l bat.

Eu mă obosesc să-i vorbesc despre minunile cerului, despre Terra, despre mări etc. dar îmi usuc gura de pomană. El îmi râde în faţă, îmi întrerupe tiradele, îmi curmă entuziasmul divin şi zice “Sictir, fă, eşti dusă cu pluta”. Şi, din păcate, o zice cu toată sinceritatea.

Dacă pe Richard Strauss îl înţelegem, c-a transpus pe note supermanul lu’ tata Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra (Odiseea spaţială, ştiţi voi), punându-şi-l automat pe mniezău în cap, nu ne putem abţine de la a întreba: domn’le, care-i faza cu compozitorii ăştia necredincioşi în nimic care-au făcut totuşi muzică religioasă cu atâta spor?

Ei bine, domnilor, nimic nu mă împiedică să scot din raft paleţica şi uleiurile ca să piftez o Veneră seducătoare şi ţâţoasă ieşind din spumele mării. Asta nu înseamnă automat că îmi mărturisesc credinţa în panteonul grecoroman sau că cred că o divă nemuritoare, stăpână peste hormonii întregii lumi (nu e vorba de tine, Loredana Groza), s-a născut din pula ciopârţită şi aruncată în abis a lui ta-su (OK, s-ar putea să fie vorba de tine, Loredana Groza).

S-o zicem pe-a’ dreaptă: dumnezeul vechiului testament (care revine, şi mai al dracu’, în Apocalipsa lui Ioan după ce Ioan mănâncă ciuperci halucinogene, adică fix în Dies irae) nu e un dumnezeu blând, siropos et caetera; e un dumnezeu care tună, fulgeră, taie, spânzură, judecă, omoară prunci şi răcneşte mereu după sânge de capră. E un personaj care inspiră frică. Un veritabil simbol al fricii.

Cea mai mare frică a omenirii e frica de moarte. E concluzia nemiloasă a ireversibilităţii timpului care te ţine treaz noaptea şi e infinit mai acerbă când îţi dai seama că afirmaţiile religiilor despre viaţa de apoi sunt absolut gratuite şi nu au nici un fundament în realitate.

Când nici o variantă nu-i susţinută de dovezi, acorzi valoare de adevăr variantei mai simple, or aia nu e deloc optimistă. Cum să nu-l apuce pe om disperarea când e confruntat cu pierderea conştiinţei de sine, cea mai preţioasă posesie a dânsului?

Dacă vreau să fac o imagine a veseliei şi destrăbălării, fac un Pan păros care cântă la nai, mănâncă struguri şi buleşte nimfe. Fix la fel, în cazul lui Verdi mitologia creştină e doar o alegorie pentru o mare frământare umană, o frământare instinctuală care a existat înainte de epoca religiilor şi va exista după aceasta, forevăr şi pe vecie. Textul slujbei catolice cu pricina îţi oferă un punct de pornire foarte frumos când vrei să zugrăveşti teama covârşitoare de singurul mare adevăr pe care nu-l poţi afla decât la mâna întâi.

Ah, şi ar mai fi un factor, deşi nu cred eu că se aplică la marele italian: muzica religioasă are public, oricât de proastă ar fi, şi se plăteşte grozav, ca de la curvă la curvă.

Aici puteţi urmări Recviemul lui Verdi cap-coadă. Ce tare e internetele!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net