Utopia Balcanica

M-am împrietenit cu un patruped

Vai mie! Ruşine mie! Am învăţat încă o dată că când capu-i plecat, sabia îşi vede de treabă. Şi acest lucru dovedeşte încă o dată că sunt nu unul, ci poate chiar doi ipocriţi.

Povestea care urmează e adevărată.

După cum sigur am mai scris, eu sunt un înflăcărat inamic al acaparării oraşului de către câinii vagabonzi. Şi consider că statul român mă agresează fizic şi spiritual cât timp tolerează existenţa lor în spaţiul public al aşezării omeneşti în care stau aşezat şi plătesc taxe.

Sunt aşa înverşunat încât, de fiecare dată când apare ceva pe această temă pe vreun sait de ştiri, las un comentariu supărat. Cine ştie cât de rar comentez eu toate căcaturile îşi va da seama că asta înseamnă mult.


După cum nu ştiu dacă am mai scris, una din reşedinţele mele (aia inedită) e la demisol. Pe coridor, unul lung şi tenebros, făcut de nemţi în anii ‘30, mai are uşă o familie. În rest, pivniţe goale sau ocupate cu murăturile oamenilor, alambicuri de ţuică, aurul piraţilor ş.a.m.d.

Problema: familia cu pricina iubeşte foarte mult animăluţele adorabile mânca-le-ar mama, deci întreţine pe coridor, adică în spaţiul comun al blocului, un câine.

Câinele respectiv – care nu e chiar câine, e cu siguranţă un enot (fiindcă în Europa de est ştiu sigur că nu sunt ratoni), dar îl vom numi convenţional câine – e un câine simpatic, adică nu are foarte mulţi paraziţi şi nu e nici ameninţător de mare. E doar extrem de gras, fiindcă are mereu la dispoziţie mâncare mai multă şi mai bună decât (din câte am înţeles) majoritatea studenţilor din provincie. Şi e căţea, fiindcă se numeşte “fetiţa”.

Am tolerat prezenţa animalului acolo deşi acest lucru contravenea tuturor principiilor mele şi alor civilizaţiei. Oricum peisajul de pe coridor nu prea te duce cu gândul la civilizaţie, poate la una post-apocaliptică.

Am tolerat chirăiala şi lătratul pe timp de noapte. Oricum uşa e dublă şi nu se supără nimeni dacă dau mai tare muzica extrem de bună pe care o ascult.

Am tolerat şi smoacele de păr în sezonul năpârlelii. Oricum nu spăl eu pe jos.

De dragul vecinilor, ce pula mea.

Numai că pe măsură ce anii au trecut, blana potăii s-a îndesit şi potaia s-a obişnuit cu rolul de câine de pază. A devenit din ce în ce mai tupeistă faţă de mine, proprietar de drept, chiar dacă nu trec zilnic pe acolo. Şi a început să mă mârâie. O, a început să mă şi capseze de blugi!

Mai mult decât atât, a început să-i capseze de blugi şi pe prietenii mei, oamenii cu care mă îmbăt, oamenii pe care îi găzduiesc, oameni pentru care garantez io că nu merită capsaţi de blugi, să moară ce-am pe casă.

Nici nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă vreuna din victime ar fi străbătut coridorul nu în blugi, ci în pula goală! Jale pe băţ, domnilor!

Şi dă-i, musiu, şi încearcă să dezveţi câinele să mai stea pe coridor.

Să vorbesc cu vecinii? – never, ei îşi iubesc vrednicul străjer iar eu sunt un locatar ciufut, discret sau cum vreţi voi să se cheme.

Să încui uşa scării ar fi însemnat să aştept a opta noapte după luna plină, când – spun bătrânii – iese căţaua din bloc. Şi ar fi funcţionat câteva ore.

Oricât încercam să mă dez-frământ şi să îmi văd în continuare de ale mele, câinele era tot acolo, mârâia şi lătra tot mai des iar conştiinţa mea de cruciat al speciei om era din ce în ce mai jignită.

Am sunat la ecarisaj. Eu: “nene, am un câine în beci! E fioros şi latră!” Ei: “lol, naşpa.”

Am reflectat, sub inspiraţia morţii Mădălinei, asupra a tot felul de otrăvuri eficiente şi subversive dar pe un culoar cu trei oameni, din care doi iubesc victima din tot sufletul, n-ar fi fost nevoie de locotenentu’ Columbo ca să fiu ostracizat pe vecie. În plus, nu pot să omor o fiinţă cu figura aia. Are ochi and shit.

M-am gândit să-l bag într-un sac şi să-l duc pe vreun maidan sau într-o rezervaţie de mistreţi unde să zburde fericit alături de alţii ca el, da’ unde dracu găseşti un sac în zilele noastre. Sau fericire.

M-am gândit să mă mut.

M-am gândit să aduc un câine mai mare ca să-l alunge pe cel mai mic.

M-am gândit să învăţ limba câinilor şi să-i explic situaţia.

Şi până la urmă am cedat. Am devenit chiar eu… unul din acei oameni.

Vreme de trei zile, la fiecare coborâre spre tristul şi întunecatul coridor (nici acum nu-mi vine să cred că am făcut asta!), am oferit bestiei o felie de şuncă. Acum nu mă mai latră, nu mă mai capsează de blugi şi dă din coadă când mă vede. O dată cred că i-am dat şi (aici izbucnesc uşor în plâns) carne din şaorma. De când pe mine nu mă mai capsează de blugi, mi se pare mult mai puţin revoltător că îmi capsează prietenii de blugi. Am devenit prieten cu un câine comunitar.

Îmi pare rău, principii; îmi pare rău, bunule simţ. Vasile e acum acei oameni. Promit că într-o zi îmi iau revanşa.

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net