Utopia Balcanica

Drăghici, ghicitoarea mea

Pe scurt: Damiane, cam lasă-te de jazz frăţie că nu ţine!

În timp ce Dozatorul urca pe primul loc (votaţi!), eu – meloman fiind şi bilet de la Bobby primind – urmăream la Palat “Jazz in the city”-ul lui Drăghici. Eram teribil de sceptic faţă de noul lui avatar şi scepticismul mi s-a confirmat.

Concertul mi-a plăcut, zău, dar am plecat de acolo cu senzaţia de “ce mişto ar fi piesa asta a lu’ Santana dacă n-ar strica-o tipul ăla cu chitara”©.


Adică am auzit o formaţie fantastică care-a cântat piese consacrate, numai că din când în când se băga unu’ cu un nai peste ei. Şi am auzit-o pe Diane Schuur, nene! care-i cosmică de-a dreptul. Am decretat că acea tanti trebuie să mai vină pe la noi.

Instrumentiştii (clarinet, contrabas, pian, percuţie) au fost şi ei unul şi unul. De primă mână. Iar eu sunt o autoritate în domeniul instrumentiştilor, ţineţi cont că ştiu să cânt cu minimă stângăcie un număr de melodii foarte simple la pian şi chiar la chitară sau muzicuţă.

Nu zic că Damian n-ar fi un naist de excepţie – departe de mine gândul ăsta! – da’ oricât de mult şi de repede ai pufăi în instrumentul ăla, dânsul nu va cânta Coltrane sau Chick Corea pentru că… pur şi simplu. E un instrument rudimentar. Într-un taraf de lăutari sună splendid, pe un vârf de munte îţi dă orgasm da’ alături de clarinetul lui Eddie Daniels sună ca când suflu eu în sticle de bere.

Dacă mă întrebaţi pe mine, schimbarea de tonsură şi discursul despre “panaramele de piese” pe care le cânta mai demult nu-s foarte inspirate. Rolul lui mai vechi îi venea de minune. “Damian and brothers” era ţigănia romantică, colorată, kitsch, plină de fuste şi fredonabilă în draci. Era o treabă mişto mâhânca-ţ-aş.

În plus, când vii la un concert ca să asculţi muzica, te lasă rece când între piese ţi se proiectează cu insistenţă un film în care (oricât ar fi de) mari muzicieni îţi explică de ce Drăghici e un geniu şi un colos, că are buze de aur şi plămâni de kriptonită, că biografia lui are greşeli de tipar şi el descinde de fapt dintr-o şatră de titani.

Dacă tot e rost de jazz, uite Damiane ce-aş fi vrut cu adevărat să aud: un ţambal în locul pianului, nene. Aceeaşi formulă în rest.

Sau găseşte-ţi nişte piese mai prietenoase faţă de nai şi convinge-mă la anu’.

Sau obişnuieşte-te cu ideea că clarinetul sau saxofonul vor primi întotdeauna mai multe aplauze, oricât de inedit ar fi “Giant steps” la nai. Şi că lumea o să înceapă să se răsfire după ce pleacă madam Diane de pe scenă.

În ceea ce mă priveşte şi până la proba contrarie, nai:

Şi jazz:

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Vasile susţine

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net