Utopia Balcanica

Nu e muscă ca ţânţarul şi nici împărat ca ţarul

Acum că în sfârşit am timp de butonat leptocul şi că au venit şi pozele, ar fi cazul să fac o scurtă recapitulare a ceea ce am întreprins uichendul dinainte de uichendul trecut, pentru că a fost interesant.

Dacă căutaţi două zile de relaş într-un cadru pitoresc şi fără cine ştie ce cheltuieli, faceţi şi voi treaba asta, căci raportul exotic/departe e cu siguranţă cel mai bun pe care-l poţi obţine din Bucureşti. Este vorba despre o excursie la Veliko Tîrnovo, cu popas la Ruse pentru că şi la Ruse e mişto.

Ş-am pornit sâmbătă dimineaţă, din faţă de la Horoscop (asta-i la Unirea), în jos pe Giurgiului ca să trecem Dunărea şi să vedem ce-i de văzut.

Ne-am oprit doar la o benzinărie Rafo (cu un pronunţat aer de Arizona) să bem un pepsi cola fiindcă doi dintre noi ne luptam cu o mahmureală insistentă. A fost pitoresc să vedem maşinăria de făcut baloţi făcând baloţi pe o tarla de alături.

Cât ai clipi, eram în bălgarska. Podul costă 25 de lei, dacă-l treci dinspre noi. Invers costă doi euro. Încă treij’ de lei te costă vinieta bulgărească, pe care, evident, e bine s-o ai.


Orişiunde-ai da o tură
vezi numai agricultură.

Ţara lor e ondulată (serios! n-am văzut pic de şes) şi cultivată (serios! n-am văzut pic de pârloagă) dar şoseaua ocoleşte în general aşezările de bulgari iar asfaltul lor e ba ca şmirghelul, ba neted, ba ca faţa nevăzută a lunii. Texturile şoselei rezonau în maşină ca o melodie naşpa de la radio zu. Pe marginea drumului, indicaţii preţioase, la fel de muzicale (“Gear down!” “Gear down!” “Roundabout!”) şi multe reclame la bere rece şi delicioasă.

Şi-am intrat într-un fel de canion verde şi luxuriant şi am ajuns la Tîrnovo, capitala ţarilor bulgari, bulgaro-vlahi sau vlaho-bulgari de pe vremea când aveau şi ei un ţarat, de fapt chiar al doilea. Venind dinspre Ruse intri direct în oraşul istoric, astfel încât n-ai ocazia să vezi blocuri şi făbrici banale. Am fi făcut fix trei ore de la Bucureşti (circulând prudent) dacă n-am fi prins coadă mare de ucrainieni şi poloneji la vinietele alea spurcate.

Am schimbat nişte bani pe Stambolov (o leva e cam doi lei jumate acum) şi am oprit la Ştastliveţa să luăm o masă extraordinar de îmbelşugată, pentru că merita. Trei feluri de ghiveci, o mare lipie cu usturoi şi-un rând de cea mai rasistă bere din lume (Ariana Lager, blondă). Ca să vă daţi seama, o bere te costă cinci lei de-ai noştri în condiţiile în care restaurantul are oareşcari fiţe şi panoramă şi e în plin centru.


Sper ca-n locul cel de veci
să-mi dea bere şi ghiveci.

Oraşul e extraordinar de simpatic, cu acoperişuri de ţiglă adevărată cocoţate pe o serie de dealuri păduroase tăiate de o vale adâncă prin care curge Iantra. Un fel de mare Comarnic urban sau un fel de mic Monte Carlo rural. Cu câteva statui urâte, chiar hidoase, pentru care bulgarii au o pasiune (statuia lu’ Stambolov, statuia unui bărbos cu mâinile în aer, monumentul Asăneştilor etc.).

Ne-am cazat la hotel Studio, unde, să-ţi bagi picioarele!, totul arată ca scos ieri din Ikea, camerele sunt spaţioase şi luminoase iar stafful speakuieşte perfect English, totul pentru doar cinşpe euro de căciulă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că camera 04 avea şi un fotoliu mare şi roşu pe care noi nu l-am avut în camera 09. În rest, săpunuri, şampoane, căscuţe, scobitori de urechi, papuci, halat de baie, interneţi wireless, mic dejun inclus, oau! hotelărie ireproşabilă ce fac bulgarii ăştia.


Ce curat şi alb hotel,
să tot scoţi rinichi în el.

Pe acoperiş, hotelul cu pricina are şi o terasă tocmai bună de tras un chiolhan, de unde perspectiva e după cum urmează.


Nu e greu de presupus
că suntem destul de sus.

Şi ajungem la cetatea lor medievală de pe dealul Ţareveţ, cetate care impresionează prin întindere (e vastă în pula calului!), deşi pe anumite porţiuni lucrările de restaurare par a merge destul de româneşte. Oricum, e un loc de promenadă grozav, iar în vârf se află biserica, care-i foarte satisfăcătoare depedeve estetic. Frescele dinăuntru sunt brainfuck pentru oricine e obişnuit să găsească peste tot numa’ iconografie în maniera bizantină. Aparent au fost făcute în anii 80 de către copilul bastard al lui Dalí cu nişte cubişti.


Nu e Braque, nici Picasso,
e fiul lui dumnezo.

Cât ne-am învârtit în jurul vechii lor patriarhii, dumnezeul creştinilor pare să se fi simţit ameninţat de figura mea bărboasă şi răvăşită, astfel încât a trimis o vijelie teribilă şi chiar şi un bătrân iconar cu o geacă identică cu a mea (buhuhu, ăsta eşti tu în viitor Vasile!). Îmi pare rău frăţică, nu mă intimidezi. Trololo.

Am urcat, prin urmare, şi în turnul bazilicii cu pricina, unde am agitat un pic umbrela spre tăriile cerului (“ba pe-a mă-tii!”) iar doamne-doamne ortodox s-a speriat şi a fugit la sârbi.

Apoi am văzut un mare, mare steag bulgăresc şi am ajuns la inevitabila discuţie despre cum steagul nostru ar trebui schimbat pentru că este cel puţin scârbos din punct de vedere cromatic, demn de o republică bananieră, în timp ce combinaţiile coloristice alese de toţi vecinii noştri sunt cât de cât elegante şi vădesc niţel gust.


E aievea sau îmi pare? –
sunt culori complementare.

Păcat că în cetate informaţia era rară dacă nu voiai să dai leve-n plus pe ghidul audio. Erau nişte explicaţii în ruseşte, bulgăreşte şi nemţeşte aşa că ieei!, am devenit totuşi un picuţ mai deştepţi, după care am coborât şi am pornit spre Lipscanii lor, nu înainte să poposim într-o tavernă unde să degustăm câte-o Boliarka şi o Şumensko.


La balcon când te petreci
berea-i o leva şaizeci.

De Şumensko sunt îndrăgostit. E o bere recognoscibilă, deschisă la culoare, uşoară, tocmai bună pentru lunile toride de cortărie pe malul mării. Abia aştept s-o reîntâlnesc.


Se ajunge vrei, nu vrei,
la fiertura cu hamei.

Lipscanii lor, adică Samovodska Cearşia, se constituie într-o uliţă îngustă pentru pietoni, uşor de ratat între atâtea case vechi, pietruită cu piatră adevărată de piatră, cum numai bulgarii ştiu să scoată din munte. Şi această stradă iaste plină de anticari, de pisici, de Marcşi şi Engelşi de ipsos, de suveniruri căcăcioase şi de galerii de artă kitsch. Ceva ce fiecare oraş turistic trebuie să aibă.

După o tură de-a lungul uliţei am intrat la Hadji Nikoli (1858), vechiul han restaurat impecabil şi transformat într-o cârciumă “haute”, să degustăm un cataif. Care a fost decent şi atât. Note to self: următorul desert, tot la Ştastliveţa.


Ţarii nu cred că pun biruri
pe comerţ cu suveniruri.

Apoi brusc s-a lăsat noaptea şi, nefiind dispuşi să ne trotilăm după o zi atât de plină care mai şi începuse cu mahmureală, ne-am uitat puţin la stele de pe acoperişul hotelului şi am tras pe dreapta, respectiv ne-am uitat la niţel etno bulgăresc pe televiziunea cu etno bulgăresc.

Wiki despre Veliko Târnovo aici. Mâine vă zic cum fuse la Ruse.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net