Utopia Balcanica

Ruse şi se duse

În prima zi am tras o hoinăreală prin Tîrnovo.

A doua zi am pornit spre Ruse, nu înainte de a face un mic ocol ca să vedem şi pitorescul Arbanasi, un fel de sat de vacanţă pentru fanarioţi, aşezat în mod foarte convenabil pe un deal cu panoramă. Panorama e aşa:


S-ar putea să te perturbe
când priveşti aşa o urbe.

Acolo se află o serie de case de piatră, uliţe de piatră şi alte construcţii de piatră. Şi pentru că nu e voie să construieşti altfel decât în maniera tradiţională (probabil un decret al primarului-şi-proprietarului-de-carieră-de-piatră Flintstonov), toate pensiunile şi hotelaşele sunt de bun gust, ieei. Ne-am oprit, evident, să mai bem un Şumensko pe marginea unei piscine în care nu ne-am putut bălăci pentru că era răcoare şi vânt.

Din câte am înţeles de la culturişti mai avizaţi (turişti interesaţi de cultură, ce?), marele schepsis al satului cu pricina ar fi bisericile lui vechi, dar noi le-am găsit pe toate închise, ceea ce a supt cucul şi ne-a convins să coborâm de pe deal şi să purcedem spre lunca Dunării.

Între timp ne-a sunat şi gagica de la re cepţie, stre sată că nu mai ştie sigur dacă i-am plătit cam era. OK, ştiu că sunt un băr bos foarte dub ios dar aşa ceva nu se face şi evi dent că n-aveam de gând să ne stri căm tra seul ca să-i ară tăm ei chi tanţa pe care ori cum n-o mai aveam. I-am amintit scena când i-am dat levele şi stotinkile res pective în pri mire, am trimis-o să se uite şi pe înre gistrările video, s-a uitat, a fost stân jenită şi încă mai pri mesc de la dânsa mailuri cu scu ze. I-am pro mis că nu voi scrie despre asta pe blog, de ace ea am făcut cu vintele bu căţi aicişa, în acest pa saj, ca să nu iasă în google translate.

Bucuroşi că dilema s-a rezolvat repejor, am coborât să mai luăm o masă la Ştastliveţa pentru că, în pizda mumă-sii, ce bun e haleul acolo. În caz că vă gândiţi că-i un articol plătit, să ştiţi că nu e, dar sper să devină când mai ajung pe-acolo fiindcă băieţii chiar fac mâncare de te lingi pe deşte. Şi dacă în ziua dinainte cuvântul de ordine fusese ghiveci, de data asta s-au consumat o telemea în stilu’ tracilor, cu sugiuc şi alte alea, şi o mare tigaie cu pipote şi ficaţi şi cepe şi ardei. Şi un gratin mişto cu pui şi cartofi şi broccoli şi sos brânzo-ciupercos pe care-l degustasem şi rândul anterior.


Brânza tracului se pare
că e bună de mâncare.

După această elipsă de două paragrafe babane, chiar am purces spre lunca Dunării, pe acelaşi drum ondulat şi rural, cu etno-manelele de la Radio Veselina în difuzoare pentru că ne place place place (OK, mie-mi place).

Despre Ruse nu ştiam mai nimic. Ştiam că-i pe Dunăre vis-à-vis de san Giorgio al nostru (Ghiurghevo în limba lor), că are nişte blocuri foarte urâte şi un turn mare de televiziune, că are un festival de muzică clasică şi cam atât. În nenumăratele mele traversări apucasem să văd doar blocurile urâte.

Aparent “little Vienna” are şi un centru îngrijit şi viu, cu o mare stradă pietonală şi multe clădiri istorice. Şi mai are în preajmă nişte rezervaţii faine cu ruine şi peşteri ş.a.m.d., pentru care plănuim să ne întoarcem.


Când n-ai biclă cu ghidon
ia-ţi un cal sau fii pieton.

M-a frapat câtă lume era la plimbare într-o după-amiază obişnuită de duminică. Pe străzi, oameni, oameni cu copii, oameni cu bătrâni, oameni cu căţei, la bere, la îngheţată, la floricele, la pescuit, la bicicletă.

Ca orice oraş de graniţă care ştie măcar vag să primească musafiri, Rusele ăsta e şi bilingv, cel puţin atât cât să te poţi orienta vag. Evident, topingurile de piţă sunt “Dobândiri de pitii” şi se află la rubrica “Prâjîturi” mai jos de salata mecşicana cu becon, cioapa şi ouâ. Cu umorul inclus în preţ, cârciumile din Ruse sunt multe şi pentru toate gusturile. Berea, tot pe la 2 lv, ieei.

Ne-am oprit la Caruso pentru câte-o berică, am pozat nişte moşi simpatici şi am pornit spre faleză.

Dunărea e la doi paşi de uliţa pietonală (Alexandrovska); noi am coborât pe la poalele hotelului Riga, care e impunător, şi am dat de dânsa imediat. E lată de vreo 600 metri în punctul ăla, plină de vapoare şi vaporaşe şi de flăcăi ieşiţi la pescuit. Şi curge aşa molcom, dă-o naibii, ce molcom curge în lumina bleuă, roză şi movă a apusului.


Sedimente-n număr mare
poartă Dunărea-n spinare.

Mai că aş fi făcut şi o baie, chiar şi ştiind că pe fluviul ăla se scurg 60 tone de mercur pe an (chiar frate, minerit pe Dunăre! să-l sun pe Patriciu). Şi ce dacă? Nu cred că e aşa rău să-ţi mai crească o sulă.

À propos de sulă, nu ştiu alţii cum sunt dar când mă apucă pişarea într-un oraş de care sunt totalmente străin, nu pot să mă duc în boscheţi ca tot localnicul.

Astfel încât am coborât într-un clubuleţ gol, dar foarte frumos aranjat şi cu evergreenuri decente pe post de muzică, ca să mai bem o Ariana şi să ducem la îndeplinire datoria cetăţenească faţă de pisoarele transdanubiene.

Spre ora unşpe noaptea treceam podul înapoi. Cu toţi rinichii înăuntru şi cu Dunărea lu’ Shantel răsunându-mi naval în creieri, pentru că uneori un ritm poate să sune naval.


Istru, râu de diamant,
intru-n tine, ies mutant.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net