Utopia Balcanica

Cu răbdarea greci şi marea

Gata cu concediul. Gata şi cu letargia de vară de pe interneţi. Când traficu’ începe să zbârnâie, noi, blogării cu suflet, care nu scriem pentru trafic decât un pic, trebuie să ne punem pe agitat, pe incitat, pe excitat. Da’ înainte de asta, să vă povestesc pe unde-am mai umblat.

Se împlineau trei ani de zile de când n-am mai călcat în Corfu, ceea ce era inadmisibil, domnilor, pentru că de foarte mult timp am o relaţie de amor călduros cu acea insulă. Aşa că am zbughit-o să văd dacă se simte şi pe-acolo marea criză a grecilor. Evident că nu. Pe măsline, pe struguri şi pe turişti îi doare în cur.

În plus, dacă mai demult nu beai o bere într-o tavernă respectabilă fără doi euroi jumate, astăzi poţi cu doi, ba chiar cu unu’ şi cincizeci. E incredibil, zău. Şi sunt mai multe beri. Eu credeam cu candoare că grecii au doar două mărci de bere.

(În continuare se vând acolo doar două mărci de bere bună, trei dacă vă place Amstel.)


O, ce mare de azur,
uda-m-aş în ea la cur.

Lăsând Mythosu’ şi Vergina la o parte pentru că-mi fac singur poftă, mă gândesc că poate nu ştiţi unde-i Corfu şi ce face dânsul, astfel încât ar trebui să vă lămuresc.

Corfu e o insulă, una din cele curuşpe mii de insule ale grecilor, dar una mai mare – cu 200 de kilometri de litoral în total (binecuvântată regiune, să moară brânza feta!) – şi care se situează geografic undeva între tocul Italiei şi Albania cea sălbatică şi plină de o singură capră, şi aia muribundă.

Până-n Corfu se ajunge repede din Bucureşti, sunt o mie şi un pic de kilometri şi asfaltul e ca-n palmă. Ba chiar e o mândreţe de autostradă montană de la Salonic până-n Igumeniţa, iar singura porţiune lentă, frustrant de lentă pentru ăştia mai fâşneţi, e la urmă, când pluteşti o oră-două cu feribotul. Da’ e super fain să vezi atâta albastru, e odihnitor şi poţi să stai pe punte să admiri jocul nepăsător al câte unui PET răzleţ de coca-cola zburdând pe lângă vapor, de parcă ar vrea să ne transmită ceva.


Am dotat cu steag şalupa
şi la prora şi la pupa.

Ţac, pac, ai ajuns în Corfu, a’ mai bijuterie dintre insulele ionice, care sunt toate nişte bijuterii (Kefalonia, Zakyntos, Paxos, ba chiar şi Itaca lui Ulise et caetera). Nici nu-ţi dai seama că ai schimbat de două ori alfabetul pe drum.

Corfu e un loc foarte speşăl prin prisma faptului că, fiind un pic mai la nord, în buza Adriaticii, e mai verde şi mai cosmopolit decât restul Greciei. E acea parte a Elăzii (Elada, Elăzii, am I right?) care n-a stat niciodată sub turci, să fermenteze. E ca un colţ de Italia fără italieni naşpa.

Şi are un orăşel în mijloc care-i leit Veneţia, cu străduţe înguste printre palate şi pălăţele, cu chiloţi la uscat pe sârme. Făcut de veneţieni? Da, asta ar însemna în mod normal că pute, dar să ştiţi că pute mai puţin şi nu-i chiar atât de aglomerat. În plus, are două cetăţi mari cu în care poţi să te sui ca să capeţi o panoramă cum se cuvine, fără să dai o căruţă de bani ca când te cocoţi în campanilă la San Marco.


Cu vântul pe la urechi
în vârful cetăţii vechi.

Înainte de veneţieni au fost bizantinii, după veneţieni au fost francezii şi englezii. Dintre cele două popoare enumerate mai la urmă, toate au construit chestii super faine în Corfu town, mai puţin francezii. Ar merita menţionat că aici îşi avea palatul şi legendara împărăteasă Sissi, palat pe care nu vi-l voi arăta pentru că este de un prost gust demn de o monărheasă care-a inspirat seriale de desene animate.

Ieşind din oraş, vezi sate ca-n filmele groaznice despre capre, cu piaţete dichisite, smochini stufoşi şi taverne cu boşorogi veseli care joacă table şi beau Fix la cutie. Insularii ăştia sunt fenomenali. N-au pic de tristeţe în priviri, emană dragoste de viaţă oricât ar fi de negri, de ridaţi şi de buhăiţi şi oricât de grase le-ar fi nevestele. (E un lucru bine cunoscut că fiecare grecoaică are un declanşator care la împlinirea vârstei de 30 de ani îi dublează masa corporală.)


Azi la filosofii greci,
ipoteze despre meci.

Vezi case de vacanţă flamboaiante şi iahturi de vedete. Vezi măgari încărcaţi cu fructe zemoase de cactus (despre care nici acum nu ştiu nimic depedeve gustativ) şi vezi autobuze pline de britanici pârţâitori strecurându-se pe nişte uliţe pe unde să-mi bag picioarele dacă îmi imaginam că încape un Fiat cinquecento.


Aşa străzi, aşa maşină,
dă măcar cu vaselină.

N-am fost niciodată în sud (la Kavos, unde-i naitlaiful mai în toi), în schimb am stat în repetate rânduri la Acharavi, un sat cu 700 de prăpădiţi în vârful Corfului, unde-i marea tot timpul ciorbă şi are o singură meduză, cu care ne-am întâlnit o singură dată, în 2008. Acharavi merită cu vârf şi îndesat o vizită, mai ales că cazarea într-însul este chilipir.


Cetăţeni, să nu fiţi trişti,
plaja e de familişti.

O treabă foarte mişto este să închiriezi o maşinuţă şi să porneşti peste munte, la Paleokastritsa. Acolo-s bărci de închiriat şi tot acolo sunt multe, multe golfuleţe exotice cu peşteri şi plaje pustii şi apă de-aia perfectă în care şi acum face bâldâbâc fantoma căpitanului Cousteau. O minune.


E uşor pirat s-ajungi…


…datorită bărbii lungi.

Deasupra tronează Angelokastro, care-i încă o cetate spectaculoasă, cu un program de vizitare ridicol. Urci până la jumate, te minunezi, te întorci, mori de cald, MORI de cald, treci la creştinism în speranţa că domnul îţi va ploua o mirindă rece din ceruri, ajungi jos, bei o mirindă rece la suprapreţ şi eşti, totuşi, mulţumit că nu te afli la Poienari sau la Râşnov sau într-un alt loc neînconjurat de cea mai mişto mare posibilă.

Seara, după ce ai oprit să iei ulei “de la ţăran”, te întorci în Acharavi să vezi apusul


Soarele apune-n vest
când pe faţă, când pe şest.

…şi să te ghiftuieşti. Şi are satul cu pricina câteva taverne delicioase, inclusiv Neraida, unde stă şi sparge seminţe nimeni altul decât Periklis Loumakos, despre care grecii au auzit cu siguranţă pentru că a fost un cântăreţ de succes în ţara lor. E cul că toate cântecele lor, oricât de ieftine ar fi, sună ca nişte manuale de orice-ştiinţă-vreţi-voi. Da’ ziceam de haleu.

Băi, glojdesc corfioţii ăştia! – în orice bodegă ai mânca, orice ai mânca (peşte, souvlaki, icre tarama, meliţanosalată, Nagasaki, pardon!, saganaki, caracatiţă, sepie, treişpe feluri de crevete), totul e bun. Cu o crevetă-n gură, friptă uşurel pe grătar, stropită cu olivoil şi înfăşurată-ntr-o jumară subţire, aş pofti ca să mor, dacă mi se permite.


Are gust de crustacee
da’ să mor dacă ştiu ce e.

Şi se bea retsina: retsina e un vin sec, dubios – ar zice unii –, aromat cu răşină de pin, o reminiscenţă a vremurilor când se sigilau amforele ca să nu intre gărgăunii. Pentru cine gustă ideea de vin cu terebentină (aviz pictorilor!), retsina e un must. Adică “it’s a must”, ea nu e un must, e un vin. Mamă ce glumă şucară.

La desert, cu o lacrimă pe obraz, recopilărindu-te pentru o clipă, Koukou Roukou cu abţibild.

Apoi, când e seara mai pitorească, se lasă ca o molimă de la Iehova ţânţarii şi îţi vine să-i îneci pe hipioţii ăia cretini cu grinpixu’ lor de căcat că din cauza lor nu se mai stropeşte balta cu dedeteu de câţiva ani. Pula.

Ar mai fi multe de zis, da’ uite nişte ţărani insulari. Chiar aşa, voi pe unde aţi umblat vara asta, cititorii lu’ peşte?

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net