Utopia Balcanica

Ori la Balkanik, ori la spital

La naiba, Şoni, trei jetoane pe gulaşul ăla? Şapteşpe lei cincizeci pentru o lingură meschină de tocană banală pe farfurie de plastic? Mai bine francizaţi nişte Fornetti în curtea lu’ Balkanik festival.

Având acestea de mai sus în vedere, ajuns la faţa oacheşă a locului, am pornit prin Piaţa de flori şi împrejurimi să mă inspire atmosfera şi să caut o şaorma cu ketchup de Tecuci şi salmonelă sau ceva echivalent. După un prelung umblet printre căcaţi şi câini şi coroane şi jerbe şi pirande ghicitoare cu puradei goi am reuşit să găsesc nişte crenvurşti în foietaj, din care m-am ales cu crenvurştii pentru că foietajul mi-a rămas în barbă.

Odată sătul şi cu câteva beri la bord, m-am întors bucuros să socializez cu pirande şi puradei în faţa porţii.


Pe la şase jumate, şapte fără, obscurii băieţi de la Romano Butiq au deschis seara cu o serie de evergreenuri ţigăneşti – Iag bari, Dui sandale, Şe A Me De –, simpluţe dar plăcute auzului, modernizate vag cu un vârf de cuţit de reggae şi muzică de teleşoping.

S-ar fi dansat dansuri vioaie de către un public normal, păcat că mica mulţime strânsă era încă răsfirată pe la mese sau prin fundul curţii. Asta mă convinge încă o dată că au predominat hipstării snobi care vin doar la Tarafu’, că restul muzicii ţiganilor e naşpa dacă nu are suficient fusion cât să fie gypsy punk sau jazz manouche. Oricum, am să-i caut pe Romano Butiq pentru că nu mi-a displăcut ce-au intonat ei acolo.

Încetişor, cu timiditate, lumea a început să se apropie de gardul scenei pentru că pe scenă se găsea taraful de suflători al lui Slobodan Salijevic, adică ăia din coloana sonoră a lu’ Underground, care-i probabil cel mai mişto film de Kusturica.

Printre piesele clasice (Kalaşnikov, Mesecina, Bubamara, Jelem jelem…) şi cele mai puţin catchy (care sună toate la fel) Salijevic şi romii lui cu plămâni mari au strecurat şi câte o Hava Naghila sau o meta-adaptare după “Americanul” lui Carosone. De unde stăteam eu, mi se părea că toboşarul seamănă cu Adrian Mutu şi eram fascinat. Apoi m-am uitat la nişte înregistrări, mi-am dat seama că nu e aşa şi că, într-adevăr, nu este omeneşte posibil să arăţi ca Mutu şi să fii util societăţii. Mişto toboşar, mişto de tot.

S-o zic pe-a’ dreaptă, băieţii ăştia în cămăşi curate nu se compară cu Ciocârlia noastră din Zece Prăjini, cu forţa lor forţoasă, dar dezlânată, aproape mambosiriană; da’ orice fanfară de alămuri are acel habar n-am ce care-o face irezistibilă. De fapt cred că ştiu de ce duce lipsă orchestra lui Salijevic – de-un gurist mai vlăgos.

În pauza dintre cele două nume mari, pe-o muzică foarte prost aleasă s-a desfăşurat ceva spectacol cu torţe şi jonglerii, care nu m-a interesat pentru că voiam să mă piş şi pentru că treaba asta cu jongleriile e ceva ce fac vamaioţii la Vama veche, nu ţiganii în Rahova.

Pe drum spre pişătoare m-au salutat o serie de cititoare şi cititori ai Mîţei. Ăsta e întotdeauna un lucru bun. Încântat de cunoştinţă; vă pupă Vasile şi încearcă din când în când să nu vă dezamăgească.

Apoi au venit Moşii Supravieţuitori din Clejani şi moştenitorii lor mai tineri şi-au încins un spectacol de zile mari care mi-a adus aminte că, cu tot respectul faţă de Mehta şi Barenboim şi Kremer, dac-aş fi avut de ales între o lună la Sala Palatului şi două zile pe Rahovei, colţ cu Uranus, nah, pula mea. De gustibus.

Bătrânul şi fragilul Fluierici a scos din ţava aia a lui de lemn nişte ciripeli supranaturale. Ştiţi voi ce şi cum cântă oamenii. Tare rău îmi pare că n-am ţinut niciodată minte cum îi cheamă pe fiecare, să vă povestesc mai în amănunt cine cum a prestat.

Foarte mişto a fost dialogul freudian între vioara lui Caliu (pe ăla îl recunoşti imediat, e cel mai negru!) şi a juniorului. Nu vreau să vă stric fantezia cu ţigani romantici şi neîmblânziţi, da’ mi-a adus aminte de episodul din Family Guy când Peter descoperise că fiu-său are pula mai mare şi făcea tot felul de nebunii ca să rămână masculul alfa. Prin urmare: vioara la spate, vioara în cap, arcuşul lui pe vioara ăluilalt, vioara pe post de arcuş, numai în cur cred că nu a ajuns arcuşul ăla. O super simpatică probă de virtuozitate.

Faţă c-o mulţime super încântată, clejănenii au mai prestat câteva piese clasice, iar înainte să se retragă la o ţigare au dedicat lui Johnny Răducanu, “şi el ca noi, muzicant” (apoi şi lui Culai şi lui Cacurică, fi-le-ar ţărâna uşoară), o “Pădure, verde pădure”.

A fost şi-un bis, în formulă restrânsă, cu o piesă din folclorul ceva mai recent (Sunt frumos, ce faţă am de gigolo…), din păcate un registru neglijat în seara asta. Adică ce-i asta măi, să nu cântaţi voi de motoarele verticale ale Carolinei tocmai în umbra Casei Poporului, în singurul oraş care are mahalaua în centru.

Uite-aici nişte înregistrări. Două cu Salijevic şi două cu Taraful, şi-mi pare rău că se aude ca dracu. Iar în seara asta ne încântă Mahala Rai Banda, mânca-v-aş ochii.

shareuri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
shareuri