Utopia Balcanica

Ciolanu’ şi la mulţi ani

Acum că s-au mai liniştit apele în jurul chestiunii spinoase a câinilor comunitari (ok, nu s-au liniştit de tot, sunt convins), cred că-i de cuviinţă să îmi dau şi eu cu părerea. Nu că n-aş fi făcut asta deja în repetate rânduri, fără prea mare ecou.

Evident că aş fi extrem de bucuros să ştiu că fiecare animal fără stăpân şi-ar putea găsi o familie afectuoasă. Cum şi-a găsit Gavroche de pe blog o stăpâneasă super pe care acum o capsează non stop şi-i morfoleşte papucii.

Dacă chiar ar fi o sută de mii de iubitori ne-ipocriţi de căţei în Bucureşti n-ar mai fi o sută de mii de căţei pe străzi, sau câţi or fi.

Ar fi o sută de mii de oameni cu un căţel în plus în casă. Sau ar fi o mie de adăposturi finanţate şi întreţinute de câte o sută de oameni inimoşi, interesaţi sincer de acest aspect.


Pentru că trăim totuşi în lumea reală, nu mă pot opune eutanasiei ca măsură de control a populaţiei canine din câteva raţiuni pe care le voi enumera mai jos. (Eu unul cred că există şi rău necesar în lumea reală, serios. Şi am convingerea, poate naivă, că nu orice rău necesar e o pantă alunecoasă spre un nou holocaust. Nu tot ce nu e utopie e distopie.)


Aista-i Gavroche. Eu i-aş fi dat un nume mai amuzant. Nu ştiu. Patapievici.

Economic vorbind, plasarea animalelor în adăposturi pe veci e în genere o soluţie viabilă, nu zic nu. Dar mă îndoiesc sincer că ar fi viabilă aici, acum, având în vedere magnitudinea actuală a problemei şi starea societăţii autohtone.

Cine să le întreţină pe bietele creaturi? Bugetul de stat face deja iisuşi de ipsos prin biserici sinistre, n-aş vrea să-l văd picurând spre încă o afacere neproductivă şi greu de contabilizat. Iar cetăţenii care percutează la argumentul emoţional, pentru care eutanasia e tabu, care fac activism pe bloguri şi în stradă şi care ar putea rezolva problema din buzunarele lor, sunt în bună parte nişte scârţari care consideră că un codru de pâine dat unei potăi de pe trotuar sau, mai rău, din scara blocului, îi face iubitori de animale.

Cum adăposturile n-au loc sau nu există, simpla castrare a căţeilor vagabonzi (cu readucerea la locul de domiciliu) mi se pare o măsură de-a dreptul absurdă. Adică depui acelaşi efort logistic da’ rezolvi problema peste câţiva ani, timp în care cetăţenii nevinovaţi sunt în continuare sub stres. Pentru că animalele castrate latră, muşcă, fac căcăreze în continuare. Şi – am văzut-o cu ochii mei – animalele castrate fac pui. Funcţionari sforăinzi şi ONG-işti suspecţi deopotrivă ştiu cum se poate face o operaţie doar pe hârtie, ca să poată lua un ban cinstit şi urmaşii urmaşilor hingherilor noştri.

Cui prodest? În fond, castrezi un animal; într-un fel e ca şi cum l-ai omorî. Văduveşti o fiinţă de unica finalitate a vieţii ei, reproducerea; majoritatea fiinţelor nu se pot manifesta altfel în marea poezie a universului.

Ca să nu mai zic că, oricât s-ar steriliza comunitarii, există o sursă constantă de căţei cât se poate de fecunzi: curţile oamenilor. Pentru că ţăranul dac, ţăranul roman, ţăranul moldo-valah şi ţăranul urban au rezolvat dintotdeauna problema suprapopulării lăsând animalele în voia sorţii (sau înecându-le într-o gârlă convenabil amplasată, ceea ce oricum nu e frumos). Halal iubitori de animale, oamenii ăştia puri şi cinstiţi cari trăiau patriarhal.


Şi care îşi cumpărau căciulile de la renumita breaslă a ţiganilor hingheri.

Moralmente eu unul mă opun unui dublu (triplu? multiplu?) standard pricinuit probabil de simpla (simplista) condiţionare culturală, pe care un om ieşit din faza tribală ar trebui să o poată depăşi. Adică ce? Adică:

1. Rozătoarele, cel puţin la fel de inteligente precum căţeii, potenţiale animale de casă mişto şi, filogenetic vorbind, rude mai apropiate cu noi, sunt otrăvite fără remuşcări în mod constant. Când ai văzut ultima oară un miting împotriva grăunţelor de şobolani?

2. Locul porcului, cel puţin la fel de inteligent precum căţelul, este în farfurie şi nu auzi marile mase populare să obiecteze. De fapt, cam 60 miliarde (!!!) de animale domestice ajung acolo în fiecare an. În farfurie. De sărbători, când mulţi sărbătoresc viaţa.

3. Cerbul cel graţios, răţoiul sălbatic cel neîmblânzit, ursul cel impunător, peştele-spadă cel mirositor a peşte sunt doar câteva animale de mare importanţă pentru echilibrul biologic al planetei, care se vânează/pescuiesc legal, cu sânge rece, zilnic.

Deşi punctul cel din urmă îmi displace, cu cele dintâi sunt de acord pentru că sunt un speciist rău care crede că prioritatea numărul unu a genului homo trebuie să fie a-şi asigura lui însuşi siguranţa, bunăstarea şi confortul. Până una alta, suntem singura specie cu cea mai vagă şansă de a duce viaţa mai departe în univers.

Culmea – dogma voastră creştină susţine că omul este singura vietate care are suflet şi se “mântuieşte”; cu toate astea, anecdota spune că societatea civilă dintr-o Germanie predominant dumnezeistă s-a indignat foarte tare în momentul în care naziştii au început deportările… pentru că era îngrijorată pentru soarta căţeilor şi pisoilor lăsaţi fără stăpân.


Ein Hund, ein stăpân.

Soluţia adevărată, adică soluţia pe termen lung, e una singură: să responsabilizezi cetăţeanul. Asta e dincolo de eutanasie vs. cazare pe viaţă vs. castrare şi eliberare. Asta implică multe chestii incomode: acte pentru toţi căţeii, sterilizări obligatorii pentru toţi căţeii fără pedigree, amenzi cu carul. Treburi greu de aplicat într-o ţară semi-rurală, mult prea vag civilizată. O ţară cu un mastodont birocratic pe stil bizantin şi cu locuitori, nu cetăţeni.

Pentru că cetăţeanul responsabil e un vis îndepărtat pe care nu mă pot baza ca să dorm liniştit noaptea sau să mă întorc liniştit noaptea de la bodegă, o spun cu regret. Frăţică, ia-i la tine acasă, sponsorizează un ONG care să-i îngrijească la el acasă sau

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net