Utopia Balcanica

Cucuruz cu curu-n sus

Şi dacă tot ne-am specializat după ureche pe muzicologie (asta aşa, à propos de recitalul de ceatârnă cari va fi la Eurovizion anul ăsta), hai să mai facem o călătorie în timp pe urma unui cântec mişto, nu? Că v-a plăcut cum am urmărit Dansul pinguinului prin Finlanda şi pân’ la negrii din Cuba.

Filosemiţi fiind noi oricum, ce pică mai bine după sus-numitul dans polar dacă nu imnul Israelului, Hatikva. E un imn frumos, atât cât poate fi frumos imnul unui stat. Oricum e mai bun ca al nostru pen’ că n-are versuri sinistre, sau dacă are, nu le înţelegi.

Şi nu-l abordez aşa, la pleaznă, ci fiindcă orice român care se uită la televizor va şti să sară de cur în sus că “e melodie românească, neaoşă, verde hâr mâr, ne-au furat-o ovreii”.

Pân’ aici, nimic în totalitate incorect. Dacă faza cu “grânarul Europei” e discutabilă (dacă nu-i vorba de porumb, vezi mai jos), imnuri chiar a produs şi-a exportat la greu spaţiul moldo-valah, de acest merit nu-l putem văduvi, zău. Imnul Albaniei e Pe-al nostru steag e scris unire (probabil era la reducere). Imnul ţiganilor ciupeşte o temă din Ionel, Ionelule şi-i iese de minune, dar ţiganii ar putea cânta bine şi un cîcat, deci nu-i de mirare.

Problema cu Hatikva e alta. Că în muzică, ca-n viaţă, lucrurile nu sunt atât de simple. Cântecul care stă la baza Hatikvei, Cucuruz cu frunza-n sus, are şi el o origine, origine care-i mult mai adâncă decât pare să arate eticheta lui de folclor obscur.

Aşa că hai să purcedem s-o căutăm pre această origine.

(Până una alta, iată mai jos Hatikva şi cucuruzeala ardelenească cu care se încuscreşte.)

Şmuel Cohen, componistul care-a componit toată treaba în 1888, nu se jenează să recunoască că principala lui sursă de inspiraţie a fost ceva lălăială a românilor auzită în ştetl-ul moldovenesc în care copilărise.

Dacă copilărea niţel mai târziu, prindea şi Carul cu boi, un alt cântecel c-o melodie asemănătoare care-a făcut furori pe la începutul secolului douăzeci.

Însă, şoc şi surpriză!, departe de a fi producţia originală a păstorului doinitor pe plaiurile ondulatorii ale cercului carpatin, atât Cucuruz cu frunza-n sus cât şi Carul cu boi se trag din Italia barocă, mai exact de la Mantova. Unde, la 1600, Giuseppino del Biado a spart topurile cu foarte fredonabila Fuggi, fuggi, fuggi dal questo cielo (fără nici o legătură cu Fugi, Boroş, fugi), zisă mai târziu pur şi simplu Mantovana.

Amuzant, ştiu, dar n-am zis-o eu, au zis-o istoricii, şi testu’ cu urechea nu pare să indice altceva. “Pe urmele Sălajului autentic”? More like pe urmele lu’ Vincenzo Gonzaga!

Cum se răspândeau ciuma, lepra, ciulepra şi ereziile, aşa se răspândea şi muzica pe vremea aia, prin urmare secolul 18 găseşte Mantovana bine stabilită în Scoţia (My mistress is prettie), Polonia (Pod Krakowem), acolo pe unde azi e Ucraina (Katerina Kuceriava) şi nu numai. Strecurată nu se ştie cum pe sub bariera de retard cultural, aceeaşi temă se împământeneşte şi în Ardealul multilingvistic. În forma pe care-o ştim azi, de cântec dedicat porumbului.

Pentru că da, toată Europa a preluat aceste note da’ numai ai noştri le-au făcut odă unui cocean.


Asta nu înseamnă că alţii nu s-au gândit cât e porumbul de falic.

E drept, cea mai şlefuită întrupare a Mantovanei nu-i nici în satul românesc, nici în Rişon le-Zion. E în Cehia anilor 1800 când romanticul Bedrich Smântână (ruda îndepărtată a lui William Brânză, mayhaps? – uite cum se leagă, mai bine zis se-ncheagă) a transformat acelaşi bătrân cucuruz cu frunza-n sus în poemul simfonic Vltava, dăruit cu generozitate nu unei pre-mămăligi, ci unui râu înspumat care curge şi prin Praga.

Bine, că nici Smetana nu a lucrat cu originalul italian, asta-i altă poveste. La cehi Mantovana devenise de mult un cântec de copii despre o pisică care intră într-o gaură. (Bănuiesc că despre asta e vorba într-însul de vreme ce se cheamă Kočka leze dírou, adică pisica care intră-n gaură.)

Mult mai târziu Bertolt Brecht i-a scris şi nişte versuri teribile în nemţeşte, le ascultam io pe casetă când eram mic şi să moară ce-am pe casă dacă n-a furat şi Dylan ceva de-acilea când a scris The times they are a-changing.

Ca de obicei când fac o descoperire epocală, gugăl confirmă că nu-i descoperirea mea –

Esther Harcourt, a former graduate student at Victoria University in New Zealand who was one of the few scholars to explore the connection between Brecht and Dylan before the publication of “Chronicles” (if not the only one).

Brecht even makes an appearance in the liner notes of the album “The Times They Are A-Changin’,” in a poem that includes a litany of literary references: “With the sounds of François Villon echoin’ through my mad streets/as I stumble on lost cigars of Bertolt Brecht.” (NY Times)

The cucuruz, they are a-changing.

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net