Şi crevetele se mănâncă, nu-i aşa?

Revelaţie! Blogu’ de faţă nu v-a mai arătat nimic de mâncare de un an de zile. V-o fi poftă.

Dovlecel, leurdă, ceapă; asta am avut io az’
şi-ar fi mers şi-o roşioară şi poate un fir de praz
că orice verdeaţă-i bună, da’ nu-i singură (ce vis
de oroare: doar legume!), ci cu chestii din abis.

.

Care chestii? au să-ntrebe nişte fete şi băieţi
şi le zic: cu craci, antene… Ah, voieşti să spui creveţi?
Creveţi vrea orice pulete, doar atuncea eşti baron
când spui: două, trei crevete von Penaeus monodon!

(P.S. Dacă-s roz, sunt fierte-n prealabilu-ngheţării,
fotogenice, da’ fără izul ne-mblânzit al mării.
Unii spun că-s bune şi-aşa, dar Vasile, un purist,
face mof… pardon, discerne, deci gândeşte, deci exist.)

.

Amu’ punem huile d’olivă (attention, nu seu de l’oaie
şi nu mult, doar să nu zicem că n-am pus) într-o tigaie,
cu ghimbir şi-un pic de curry, praf de chili, lemongrass
care gâdilă-mpreună fiecare păr din nas.

.

Prăvălim ‘năuntru (nu băi, nu în nas!, în vas) verdeaţa,
o călim un pic, se-nmoaie… Ah, şi-am rupt din timp mustaţa
crustaceelor, că altfel poa’ să pice-n garnitură
şi-ţi rămâne-n dinţi (Vasile a uitat, acum îndură).

.

Cranţ! în creuzet, creveta cum cădea, că chiar Coşbuc
compunea cîcaturi care… paşa, Vodă… nici n-apuc
să duc fraza pân’ la capăt c-au şi prins culoare roză
carcalacii! Să le facem prin urmare înc-o poză.

Când au stat destul ţestoşii (nu prea mult, nici mult nu prea)
facem uz de linguroaică şi-i scoatem în farfurea.
Nu ştiu alţii ce preferă da’ eu îi mănânc, să ştiţi,
c-un vin bun, tăiat cu apă (gentlemenii nu fac şpriţ).

.