Vasile
Când eram eu mic, o deltă însemna că ceva se varsă în altceva, şi că toată vărsarea are loc nu în oraşul meu, ci undeva departe, unde e normal să fie crocodili şi ibişi şi mangrove.
Pe urmă unora le-a fost lene să meargă până la Tulcea, şi atunci au decretat că mlaştina de la Comana e şi ea o deltă, delta Neajlovului.
OK, am zis. Nu e ea delimitată chiar de braţele unui râu în curs de vărsare (să spui despre Neajlov că e un râu e o jignire la adresa râurilor, şi oricum nu se varsă în Argeş decât mai la vale) dar îndeplineşte cealaltă cerinţă: e departe. Nu-i în oraşul meu. Nu risc să mă întâlnesc pe trotuar cu animale sălbatice născute şi crescute acolo, să iau rabie sau purici.
Acelei mlaştini, din partea mea, puteţi să-i spuneţi şi himalaya Neajlovului. Tot o mlaştină e.
Dar mai nou se vehiculează altă năzbâtie.
Că maidanul ăla mare dintre Berceni şi Vitan nu mai e un maidan care trebuie igienizat cât mai curând, ci o deltă minunată care trebuie ocrotită.
M-am mâhnit tare: înseamnă că orice poate fi o deltă acum. Înseamnă că paluda oribilă care se formează, după fiecare ploaie, în faţa garajului lui taică-miu ar putea s-o declare Negoiţă arie naturală de interes entomologic, să-i zică Delta Vasile şi să-l pună pe Vasile senior să-i facă garajului altă uşă ca să nu mai perturbe larvele diafane ale gărgăriţei de garaj.
De fapt, atât balta din faţa garajului, cât şi mocirla de 190 de hectare din coasta oraşului nu sunt delte minunate, ci rezultatul firesc al paraginii. Nu s-a umplut de raţe şi şopârle printr-o conjunctură ideală şi irepetabilă, ca când prima amibă s-a născut din supa primordială, ci pentru că ASTA SE ÎNTÂMPLĂ DACĂ LAŞI UN POGON DE PĂMÂNT DE IZBELIŞTE.
Oricând, absolut oricând avem chef de o silvostepă mişunătoare de vietăţi, cu bălţi şi trestii, lăsăm un teren în paragină câţiva ani şi puff! iaca delta.
Putem face asta la 30 de kilometri de oraş, nu pe 190 de hectare de fond funciar calitatea I în plin intravilan bucureştean.
Acum ar fi fost momentul să o iau pe arătură (pun intended).
Şi să vă povestesc poveştile mele obişnuite (care nu-s doar ale mele) despre cum acolo unde-i paragina aia erau cândva casele şi grădinile câtorva sute de oameni. Şi ei ar trebui să-şi primească parcelele înapoi (acum de zece ori mai valoroase), să facă pe ele clădiri de birouri şi să se îmbogăţească şi să trăiască fericiţi în Mauritius şi în Seychelles. Şi că cine i-a dat voie statului să instaureze acolo deltă cu ţânţari.
Dar să zicem că-i no man’s land acolo; că puszta aia din mijlocul oraşului a fost dintotdeauna fără stăpân.
Avem instituţii cărora le dăm bani să aibă grijă să nu existe chestii fără stăpân în mijlocul oraşului: autovehicule abandonate care ocupă trotuarul, animale sălbăticite care presară aleile cu căcaţi, terenuri în paragină unde se formează delte minunate cu ţânţari.
Aceste instituţii ar putea chema pe cineva să facă acolo un mall enorm, ar putea construi blocuri de locuinţe, ar putea transforma bălăria chiar şi într-un parc adevărat.
Dar nu! Hai să o lăsăm aşa cum e, dar să-i dăm un nume frumos ca să nu zicem că n-am făcut nimic.
Deşi e o problemă elementară de igienă a oraşului.
Ca un imens câine comunitar pe care eu, cetăţeanul plătitor de taxe, îl vreau pacificat, nemaiameninţându-mi siguranţa pe stradă şi nemailătrându-mi noaptea la geam. O dorinţă de bun simţ pe care instituţiile mi-o pot satisface în mai multe moduri: construindu-i un coteţ civilizat, găsindu-i un proprietar nou sau făcându-l (ca pe vremea părinţilor noştri) portofele şi clei de oase.
Dar instituţiile, în loc să aibă socotelile mele, au socotelile lor. Preferă să-l castreze şi să mi-l aducă înapoi în spatele blocului, unde va lătra şi muşca până la adânci bătrâneţi (aplaudat de semenii mei cu sindrom Stockholm care au ajuns să-l iubească). Ah, şi am menţionat că-i un maidanez care poate trăi 1000 de ani?
Fiindcă nu-i un câine (v-aţi prins, câinele era o alegorie), e idilica Deltă Văcăreşti.
Păcat că faptul că-i parc natural de gradul 7 pe scara ursului Yogi nu o împiedică să facă ţânţari.
Ţânţarii se înmulţesc în delte minunate. Răspândesc boli groaznice, de exemplu virusul West Nile, care face să ţi se umfle creierul şi să rămâi damblagiu, sau malaria. (Peste câţiva ani nu m-ar mira să avem şi malarie în minunata deltă Văcăreşti. West Nile avem deja.) Riscul să ţi se umfle creierul e direct proporţional cu numărul de delte minunate lângă care locuieşti. Iar parcul natural nu mai e natural dacă torni DDT în el ca să ţii ţânţărimea în şah.
Chiar dacă aş şti sigur că toţi ţânţarii sunt sterili, tot n-aş vrea să am în preajmă un parc natural, pentru că ţânţarii de parc natural sunt cât vrăbiile, iar frecţia cu Autan are asupra lor un efect mai degrabă afrodiziac.
Să facă animale periculoase.
Deşi sună mai mult a mascotă din anii ’90, temutul dingo din Australia e o fiară rezultată dintr-un câine re-sălbăticit. Asta se întâmplă în orice minunată deltă: câini dingo.
Faţă de un maidanez de oraş, care-i maidanez de câteva generaţii şi a auzit de la bunicii lui că unii oameni sunt buni la suflet, maidanezul de parc natural (devenit câine dingo, şacal sau coiot) ştie doar să te muşte de cur. Pe urmă ia rabie de la un liliac, iese din parcul natural şi te muşcă de cur în plin oraş. O singură persoană s-a vindecat de rabie în toată istoria omenirii.
Mai rău! unde sunt câini dingo, în scurt timp va fi şi un jaguar scăpat de la grădina zoologică din Ploieşti. Să vă văd eu cum vizitaţi parcul natural când, acolo în stufăriş, un jaguar băleşte după beregata voastră.
Sau să facă infractori.
Şi nu vorbesc aici de găştile de adolescenţi ai străzii care te extorchează de ţigări şi telefon, că e 2 noaptea şi ei sunt şefu’ parcului. Asta se întâmplă şi în Herăstrău, şi în Carol sau alte parcuri legitime, şi e un fenomen perfect normal.
Vorbesc de Terente.
Căruia nu i se spunea regele staţiilor de tramvai, al fântânilor arteziene sau al blocurilor de garsoniere, ci regele bălţilor. Al deltelor minunate. Şi care, dacă va învia vreodată (e posibil, altfel de ce i-ar păstra penisul la Mina Minovici), se va ascunde EXACT în delta voastră minunată.
Aşa că hai să aducem “minunata deltă” Văcăreşti înapoi în oraş, făcând-o orice altceva, dar nu o minunată deltă.
Pentru că ştiu că nici voi nu vreţi să întreţinem în miezul oraşului un izvor nesecat de ţânţari cât vrăbiile, jaguari însetaţi de sânge şi haiduci cu pula de 40 de centimetri (OK, exagerez un pic dar ştiu că aţi prins punctele cheie ale prezentării mele).
Serios, chiar şi cartierul Ozana e mai dezirabil decât chestia aia. Şi dacă nu ai trăit 25 de ani în Bucureşti, probabil nu ştii că există cartierul Ozana.
Cât despre delte minunate, putem să le amenajăm câţiva kilometri mai încolo, luând o mlaştină oarecare şi nefăcându-i absolut nimic.
