VasileAnul trecut, prin toamnă, după o descindere impromptu într-o covrigărie de fiţe de la Rosetti (multă lume n-a fost de acord cu mine când am descris-o astfel, dar sâc, eu am blog şi voi nu), mintea mea a făcut clic ca a lui Proust când mânca madeleinele alea Primo la celofan albastru.
Dap, mi-am adus aminte de pizza de patiserie.
Probabil n-o mănânci în zilele noastre, dar o ştii. O ştii din ’95, când ţi-o lua bunică-ta de la Piaţa Galaţi după lecţiile de pian. O ştii din 2002, când atât rămânea din alocaţie după o halbă de bere şi un pachet de Papastratos. Cartonul ăla marginal comestibil, cu ketchup şi feliuţe de cabanos ieftin, sub pizza de Panipat dar peste tot ce-ţi puteai dori în copilărie.
La finalul acestui oftat lăuntric, mi-am adus aminte şi de ea. Regina pizzei de patiserie. Mini pizza la kil de la Casa Lică, de pe Decebal.
În universul relativ omogen al pizzei de patiserie, chestiile alea erau altceva.
Cum tocmai terminam de scris recenzia cu pricina, am menţionat şi mini pizza de la Casa Lică într-o doară, ca un ghiont către cine-a mai crescut în cartier, fără să vreau să intru în amănunte. Credeam că n-o să observe nimeni dar, într-o zi, însăşi Casa Lică s-a cautat pe google, s-a găsit pomenită şi m-a dat pe instagram, provocându-mi încă o avalanşă de amintiri.
N-ai fi dat şi tu un pişcot, Casa Lică, dar fie – acum trebuia să-mi şi asum ce am scris. Mai ales că era de o exaltare care nu-mi stă în fire: că mini pizze de la Casa Lică mănâncă îngerii în rai, chestii de-astea.
Cu inima un pic îndoită – nu mai mâncasem o mini pizză de la Casa Lică de ani – am făcut într-o zi un ocol de câteva minute ca să-mi confirm (sau nu) memoria.
Am uitat să vă zic ce e Casa Lică. E o cofetărie de pe Decebal, colţ cu Delea, deschisă prin ’95.
Nu e o cofetărie ieftină, n-avea cum să fie. Dar cred că-i o cofetărie bună, având în vedere că nu s-a închis, ba chiar s-a lăţit şi a înfiinţat alături şi o gelaterie.
Oferta de dulci şi sărate e foarte bogată dar eu n-am ochi pentru altceva decât mini pizzele copilăriei.
Şi uite-le. 59 de lei kilul. Cam atât costă şi celebra pizza la felie a beţivilor din Centrul vechi, de la lupoaică, şi aia are trufe. Care va să zică, mini pizza de la Casa Lică e o gustare premium, demnă de al doilea Dorobanţi. Oare face toţi banii? Sau m-a înfrânt nostalgia şi am lăudat-o degeaba, distrugând iremediabil brandul blogului meu de cronici cinstite? Momentul adevărului e aproape.
Plec val-vârtej din Casa Lică cu vreo patru mini pizze, plus vreo trei mini pizze de post, fiindcă acum există şi varianta asta.
Sunt proaspete şi călduţe şi silueta lor dolofană mă îmbie prin hârtia opacă.
O să râdeţi, dar punga asta a costat mai bine de douăzeci de lei. Desfăcută arată mai bine. Emană miros de copilărie zburdată prin spatele blocurilor ceauşiste, nu că aş fi fost eu un ţânc prea zburdalnic (de obicei stăteam sub pat şi citeam dicţionare).
Mini pizza individuală arată cam ca străbunica ei din anii 90, dar s-a fiţoşit considerabil (pentru o pizza de patiserie). Şampinioanele din conservă sunt acum nişte bucăţi sincere de ciupercă proaspătă.
Perla coroanei – feliuţa de crenvurşt – e acum un muşchi afumat. Pe ea chiar o regret, dar timpurile se schimbă iremediabil. Găsim chiar şi nişte ardei roşu, pentru o tuşă de aciditate.
Pe mini pizza vegetariană, şunca e înlocuită de o felie de dovlecel. Nu ştiu dacă se cade să vorbesc aşa despre un produs de post, dar măi să fie, ne-am dat dracu’.
E mini, dar nu-i chiar bite sized. Dacă nu eşti căpcăun, o faci din 3-4 muşcături.
Am scris suficiente cuvinte? Să aflăm, în sfârşit, şi ce gust mai are această relicvă a tranziţiei.
Şi ce textură!
Blatul tare şi dulceag, atât de tipic pentru o pizză de patiserie. Ketchupo-bulionul caramelizat. Carapacea de caşcaval topit şi întărit la loc, cu margini crocante. Dedesubt, atât de aşteptatul buzunar de zemoşenie pe care alte pizze de patiserie nu-l aveau (pentru că pe ele caşcavalul nu forma o carapace). Totul, doar un pic uleios, cât să-ţi aducă aminte că orice plăcere are un preţ.
Ingredientele s-au mai schimbat de când le-am gustat ultima oară, aromele şi consistenţa deloc. Dap, prostiile astea la suprapreţ rămân, dacă îi mai pasă cuiva în zilele noastre, cea mai bună pizza de patiserie din oraş.
Câteva zile mai târziu am repetat experimentul şi am prins un lot mai puţin fresh de mini pizze, dar 20 de secunde la microunde le-au înviat ireproşabil. Şi am luat şi nişte buşeuri cu ciuperci a căror umplutură m-a satisfăcut.
Una peste alta, n-am scris prostii când le-am lăudat din amintiri. Aş întinde şi acum mini pizze de la Casa Lică pe orice masă pentru pişcotari, în locul mini quicheurilor şi mini tartelor care ne-au năpădit serbările în ultimul deceniu.
