Utopia Balcanica

Arc peste timp: probabil a doua cea mai cinstită şaormă din oraş

Gusturile cu care ai crescut.

Oricâtă salată de ouă ai mânca în oricâte bistrouri posh, pregătită după oricâte reţete cocoficoase, când spui “salată de ouă” o să te gândeşti direct la un singur maglavais. Unul doldora de ceapă, pe care-l făcea bunicul când aveai cinci ani. Şi pe care n-o să-l mai guşti niciodată, pentru că vremurile trec, oamenii trec, chiar şi papilele tale gustative (se) trec.

Unii pun în salata de ouă măsline, peşte afumat, sfeclă, muguri de tropaeolum, crab albastru, ardei piri-piri. O s-o mănânci, o să-ţi placă, doar eşti un hipster cu palatul fin, da’ când ajungi acasă dup-aia şi te gândeşti la arhetipul salatei de ouă, ăla o să fie întotdeauna cu ceapă, ulei şi piper.

Tot aşa, oricâte experimente neo-post-kebab vor răsări pe aleile pietruite ale centrului vechi, şaorma (cu ş, barbarilor, că acu-i a noastră) va fi pentru tine aia pe care au adus-o fraţii Murad pe vremea când Spring Time era ceva acceptabil social.

Transplantată direct din mărginimea Beirutului, cu maioneză usturoiată pe post de toum, cu cartofi prăjiţi en-gros şi castraveţi în saramură, într-o lipie libaneză stas produsă într-o comună limitrofă de care nici n-ai auzit.

Oricât Berlin-style-döner ne-ar flutura micii întreprinzători pe la nas 20 de ani mai târziu, nu e shawarma 2-la-preţ-de-1 de la Springul din mall Vitan care, în 99-2000, gonea definitiv foamea din circurile foamei şi instaura pax capitalistica.

N-am găsit o poză cu Springul vechi din Vitan, da’ uite una cu alt Spring vechi. De pe internet.

Când vrei să te întorci în universul călduţ de alocaţie şi golăneală al adolescenţei timpurii, n-ai încotro şi cauţi amintirea acelei şaorme.

(Asta dacă n-ai crescut lângă Genin, celălalt reper istoric al şaormei bucureştene, caz în care vei căuta tot la Genin amintirea susănoasă şi curryoasă a şaormei de la Genin.)

Suntem în 2019, Springul e o umbră (nici învârtitor de carne nu mai au), regele şaormei în dulcele stil clasic e probabil Socului, care a ştiut s-o umfle la un kil şi un pic ca să ţină pas cu lăţimea clientelei. Îhî. Aia e şaorma-mamă, şaorma-furaj, şaorma-animal, şaorma-bagă-la-jgheab. Avec sa p’tite maioneză groasă-untoasă.

(O să încasez numai pentru asta o căruţă de bombăneli de la adepţii şaormitsei cu iaurt şi pătrunjel. Da, boss, o înţeleg, dar citiţi ce am scris mai sus şi staţi să vedeţi ce ipoteză o să lansez acum.)

Eram în plină febră de Moş Nicolae cu treburi într-un mall din cartier, gândindu-mă ce dumnezeului să mănânc fără să mă îmbulzesc – şi care să fie şaormă.

Mesopotamia? Ăia fac şaorma de curcan, ce dilii. Taksim? Ăia pun morcovi în şaorma, ce dilii. (Sigur, ambele sunt gustoase şi au noima lor, dar citiţi încă o dată ce am scris mai sus şi lăsaţi-mă să pictez acest tablou nostalgic până la capăt.) Nunu, azi vreau să fiu genul de om care iese din casă în trening cu trei dungi.

Atunci l-am văzut într-un colţ, ocolit de cozile cele mari, aşteptând să vină cunoscuţii şi cunoscătorii.

Dinner Food. Sigur îl cunoaşteţi pe Dinner Food. Un împinge-tava ponosit din Eforie, transplantat în hipermarketurile bucureştene. Cealaltă relicvă a altei epoci care încearcă să devină cool schimbând schema de culori şi nu-i iese. (Prima a fost Springul)

Dacă aţi fost vreodată la Cora sau la Auchan şi v-a mirosit de undeva a tocană, ştiţi exact ce face Dinner Food. Mâncare de cantină, nici proaspătă, nici sleită, nici caldă, nici rece, nici bună, nici rea, concurând mai degrabă cu bucătăriile hipermarketurilor decât cu alde McDonald’s.

Dar ştiţi ce mai face Dinner Food?

Cred că a doua cea mai cinstită şaormă-confort din Bucureşti.

O singură tulumbă de carne de pui, predominant pulpă, perfect rumenă. Varză din raionul de salate. Lipie la pungă. Maioneză din tub, ketchup stil Tomi, ceva sos de curry neidentificat.

Cu 20 de lei am căpătat cea mai mare şaormă a casei şi un pepsi la dozator. N-are chiar un kil, ca monstruozitatea aia de la Socului, dar se apropie. Raportul şaormă-preţ e de nebătut.

P-ormă muşti din ea şi are loc minunea. Nu ştiu ce diplomă în alchimie are părosul care a ambalat-o, dar cantităţile de carne, varză şi cartofi sunt echilibrate perfect, iar cei din urmă sunt fierbinţi şi moi şi se întrepătrund la fiecare muşcătură cu sosurile alea ieftine, dând naştere unui terci rosé onctuos care aduce a ceva mult mai fancy decât zemurile individuale de şaorma nouăzecistă care îl alcătuiesc.

Finishing touch – până şi zgârciul ăla din carne a fost familiar, aşteptat şi binevenit.

Post-gust subtil de vinovăţie, dar YOLO.

Sau, cum umbla o vorbă în mahala pe vremea când ăsta era singurul gen de şaormă, o viaţă are omul şi-o gaură în cur.

Acum sunt liniştit, mulţumit şi gata să întâmpin din nou combinaţiile exotice de sosuri şi abordările novatoare ale fenomenului bucăţi-de-animal-înfăşurate-în-lipie. Ştiu că cineva, undeva, încă rulează şaorma bătrânească. Dacică, ancestrală, ca un bocet.

(Am avut la masă şi nişte crochete vegetariene – cu alte cuvinte, falafel – de la Pep & Pepper. Oh, ce eşec. Lesne de înţeles că am împărţit şaorma mea.)

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net