VasileLa şcoala de frecători de mentă am învăţat cu toţii despre branding şi cât e el de important pentru succesul unei afaceri în vârtejul capitalist.
De-aia, când l-am văzut prima oară prin cartier, ascuns într-o firidă pe 1 Decembrie, lângă depozitul de cauciucuri, nu i-am dat mari şanse de reuşită micului livrator local Happy Pizza.
Poate şi fiindcă arăta ca un stand de limonadă făcut de copii în filmele americane, dar mai ales pentru că – pe bune – ce nume e ăsta, Happy Pizza? Cât de neinspirat să fii să investeşti într-o afacere şi să-i spui Happy orice. Îh. A sunat 1994, îşi vrea firma înapoi.
Anii au trecut. Micul livrator local Happy Pizza, continuând să existe şi să înflorească (şi probabil dându-şi seama că Happy orice e deja înregistrat la biroul de mărci), s-a uitat la mine chiorâş şi a zis:
“Da, vasile, vrei brand? Bine, mă, ia de la mandea brand.”
Şi s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat într-un brand complet nou, unic în cartier şi probabil în întreaga lume.
Myţy Pizza.
Micul livrator local Myţy fucking Pizza.
Într-o lume cu bugete şi campanii şi activări şi focus-grupuri şi awareness, cineva a văzut o mâzgăleală pe un gard şi a zis “aşa-mi botez pizzeria”. Antieroul de care aveam nevoie. Chapeau!
Dar nu e suficient să fii Myţy într-o pădure de Corleoni şi Ciccioline. Trebuie să faci şi nişte pizza.
Aşa că, în drum spre casă de la moşie, Vasile s-a hotărât într-o zi să verifice ce pizza se mai întâmplă la distinsa duamnă Myţy.
Răsfoim repejor meniul.
Oferta clasică de pizzerie de cartier. Şuncă, salam, ardei, porumb, măsline în diferite combinaţii. Cea mai mare fiţă din meniu e brânza de capră, pe care oricum nu văd de ce ai pune-o pe o pizza.
Orice pizza de 32 cm costă 22 de lei. Orice pizza de 45 cm costă 44 de lei. (O să vă scutesc de calculele dănciliene: suprafaţa a două pizze de 32 e un pic mai mare decât a unei pizze de 45, dar ai parte de mai multă margine.)
Comandăm într-o doară o Capricciosa şi o Rustica, care sunt foarte similare, numai că a doua are cârnaţi în loc de ciuperci şi ceapă în loc de ardei.
Sunt gata în vreo 20 de minute (weekend, oră de vârf etc.). Oprim să le culegem. Acum au şi cutii personalizate, oau. Cu logoul ăla perfect.
E o piţă de cartier, studenţească, simplă şi cuminte, care sigur se simte stingheră între toate pizzele artizanale cu busuioc proaspăt adus din Puglia par avion.
Blatul e ferm şi subţire – de pizza bassa – cu margini înguste şi rumeneala aia uniformă care trădează cuptorul electric. Caşcavalul e caşcaval, mezelu-i mezel. Nimic nu deranjează prin exces sau prin lipsă (gustul ăla nostalgic de pizza nouăzecistă cerea totuşi niţel mai mult oregano uscat, e 20 de lei kila, ce naiba).
Practic, o pizza de la Fabio evadată din corporaţie ca s-o dea parte-n parte cu fantoma Panipatului, din spate de la Poarta 4 până pe muşamaua mea cu ananaşi.
Un deliciu, cum ar spune primarii altor oraşe în timp ce mănâncă dude.
Rapid, necomplicat, am sprijinit economia cartierului şi am dat cu vreo 10 lei mai puţin decât m-ar fi costat două pizze la Spring Time dacă eram naufragiat pe o insulă unde nu există decât Spring Time.
Cinstitometrul piuie, cum altfel, favorabil. Doar vorbim despre Myţy Pizza. Myţy. Fucking. Pizza.
Pizză: 4/5. Evident că nu joacă în aceeaşi divizie cu alde Pizzaiolo sau Borgo M., dar ţine piept oricărei pizze de masă gen Domino’s sau Dodo.
Meniu: 3/5. Bare necessities.
Scoruri: 5/5. Cu 22 de lei mănânci orice piţă.
Livrare: 5/5. Mai puţin acum vreun an, când Myţy a uitat complet (!!!) de comanda mea şi i-am lăsat un review naşpa pe facebook.
(L-am retras între timp pentru că io nu port pică.)
Plus că se cheamă Myţy. Fucking. Pizza.
O găseşti pe Myţy pe feisbuc (omg, URL-ul ăla). Livrează în sectorul 3 din minusculul sediu de pe 1 Decembrie, dar am citit pe fb că i-a mers bine şi deschide curând şi la Dristor.
