Tex-mex în cartierul armenesc şi surprize în creierii munţilor. Mini-pomelnicul gustărilor de toamna asta (partea a doua)

Hai că n-a fost să fie chiar a doua zi da’ sper ca în momentul în care apăs publish să nu fie încă 2023. Continuarea delicioasei înşirări de săptămâna trecută.

În drum spre unde te faci mangă, opreşte la o cimiceangă.

Unde Vasile Lascăr, care în punctul ăla încă se cheamă Armand Călinescu, face colţu’ cu Batiştei e unul din locurile alea blestemate: ba patiserie, ba frizerie, ba pompier funebru, ba păcănea – şi nimic parcă nu prinde rădăcini. De câteva luni, acolo îşi încearcă norocul şi Chimichanga – un mic fast-food tex-mexican.

Nu vreau să-l deochi, dar s-ar putea ca acel colţ să-şi fi găsit în sfârşit menirea: pit-stop pentru alcoolişti veseli, la nici două minute de Zeppelin şi Beat bar – şi la un scurt umblet distanţă de Trei Beţivi, Boogie, Wicked şi alte câteva.

Am încercat, deci, cimiceangă – un burrito prăjit americăneşte, mare, fierbinte şi pervers. Cu chili con carne (pentru că puteam opta şi pentru porc sau pui) într-însa. A venit cu cartofi şi un picuţ de pico-de-gallo. Atât cât mă pricep io la tipul ăsta de obuz caloric, mi s-a părut că deţine toate aromele necesare (inclusiv de coriandru, aviz moştenitorilor genei cu pricina). Cică nici fajita nu-i rea, spuseră comesenii clefăind. Apropo, sunt şi mese, poţi să stai jos. Iutele e reglabil.

Exact ce-ţi doreşti înainte să descarci nişte beri la rockotecă. Ar fi fost şi mai binevenită după, da’ închide la zece. Măcar poţi să furi startul cu o căldare de Corona. Cinstit.

Oleac’ de Italia în fiecare zi îţi ţine grijile departe, nel cazzo cu satelitul.

Dintr-un motiv sau altul, nu ajunsesem niciodată la extralăudata Mamizza (nici măcar când era pe Tunari – acu-i pe Coposu, la picioarele unui cub de birouri). Aparent, chiar e mă-sa la pizză. Nu-i ieftin, atmosfera e corporatistă şi muzica îh, dar coca aia e ce trebe’. Combinaţia ‘nduja-burrata-mentă-dulceaţă-de-ardei? Abominaţia perfectă. Gagica din poză, însă, e o cacio & pepe cu pătlăgele oranj – corectă dar cuminte. Cinstit.

Şi ştiu că în zilele noastre poţi mânca nişte cannoli la orice butic, dar Cannoleria de pe Dristorului colţ cu Diligenţei (Decebal) are o curticică fermecătoare. Tot cvartalul ăla are curţi fermecătoare. În unele cresc şi rodii. Normal că am intrat. Am plecat cu o cutiuţă de mini-cannoli. Poate un pic prea dulci? Chiar nu mă pricep la deserturi. Da’ sunt ochioase. Arăta bine şi pinsa. Cinstit, cred.

Hei, ştii ce ar merge acum? Un biryani absolut satisfăcător. ÎN. ORAŞUL. NEHOIU.

Cum a fost toamnă, a fost şi o excursie la Gura Teghii, să luăm aer şi să ne uităm cum frunzele capătă toate culorile pe care le-am folosit în compunerea aia din clasa a 4-a, de la arămiu la cârmâz. Ştii ce-i lângă Gura Teghii? Nimic. Exact, Nehoiu. Orăşelul ăla muntos unde nu e nimic. Literalmente anti-Valea anti-Prahovei.

Probabil e deja sub nămeţi Nehoiu în acest moment, dar la anul, călătorule, dacă ajungi vreodată în Nehoiu, întreabă de curtea lui Chizzu. E pe lângă terenul de fotbal din Nehoiu. Chizzu, adică George, e un băiat trecut prin multe aventuri, care acum găteşte. Fără fiţe, cu ingredientele pe care le găseşte în mazărfaching Nehoiu, dar cu mult entuziasm.

În seara friguroasă în care am ajuns acolo, am prins ultimele porţii dintr-un biryani de pui – un picuţ sărat pentru gustul meu, probabil ca să meargă cu berea; un picuţ văduvit de condimentele clasice, probabil fiindcă Nehoiu chiar n-a avut colonii. Dar cui îi mai pasă, când carnea e fragedă, orezul e plin de suflet şi totu-i presărat cu pitrinjel şi mentă smulse direct din curte? ŞI MÂNCAM BIRYANI LA NEHOIU? În rolurile secundare, tăiţei wokuiţi cu câteva pacheţele de primăvară în vârf. La Nehoiu. Şi nişte burgeri despre care publicul susţine că au fost cinstiţi. La Nehoiu. La Chizzu în curte. Cinstit. (Cată-l pe google, dă-i un telefon sau scrie-i pe febeu. Poate-l prinzi pe acolo.)

Şi dacă tot ni s-a deschis pofta de biryani…

Hai să inspectăm şi nepalezul toamnei lui 2022 – Machhapuchhre de pe Titulescu, chiar vizavi de irlandezul ăla străvechi. Cronologic, cred că-i al treilea nepalez din oraş, după Everest şi Aditi’s. Nu-i de mirare, având în vedere că astă noapte eram singurul ne-nepalez din tramvaiul 36. Namaste!

Am intrat: curăţel, lejer, puţin prea alb. Ne-am tras sufletul. Am ciugulit şi câteva aperitive himălăiene clasice – momo-găluşcuţe în sos iute dar nu foarte, momo-găluşcuţe prăjite, pani puri.

O bucătărie similară cu a cumnatului Aditi’s – atât că aici e picănţeala muuult mai înfrânată, iar meniul conţine şi porc, pentru amatori.

Am rămas fidel poftei mele iniţiale şi, în pofida curryurilor care ne trăgeau de nas, am cerut un biryani (dar cu oaie, coa*e!). A venit o orezărie din care mâncau lejer doi inşi. Cu tot spectrul de parfumuri, de la A la Z la carne la cardamom. Cu o ceşcuţă de raita alături – un iaurt condimentat. Cu alune, cu busuioc. Ca la carte, chiar dacă nu l-am savurat cocoţat pe chomolungma Nehoiului.

OK treabă, Machhapuchhre. Cinstit.

Tu ce-ai mâncat toamna asta, boss?