Harghita re-revizitată. Plimbări, porumbe, păstrăvi şi pălinci (pe deşte să te lingi)

De ani buni, în fiecare preajmă de 1 decembrie, luăm o mică vacanţă în székelyföld ca să fentăm steguleţele şi parăzile.

OK, ca să fentăm steguleţele, dar mai ales ca să sprijinim industria strategică a pastei de jumări. Poftim. Patriotismul care contează.

Anul ăsta am decis s-o sprijinim din Székelydobó (Dobeni), un sat de pe lângă Odorhei unde nu-i mai nimic. Doar vaci, cai, o viluţă fancy de închiriat, o brutărie şi o fabrică de pălării unde n-am bătut la uşă că ne era jenă să deranjăm, deşi am fi vizitat-o pentru că oamenii par să fi recondiţionat nişte utilaje de pe vremea când era bunicul fată.

Nevizitând fabrica de pălării nici măcar o dată, am spart mult timp bălăciţi în ciubăr sau practicând vagabondajul pe colinele blânde din jurul satului. Am furat o tărtăcuţă de pe câmp, am mâncat porumbe până ni s-a acrit (adică o mână de porumbe, pentru că nu mai suntem copchii, uf) şi am dat bună ziua la căruţe şi tractoraşe.

Pentru profani, porumbele sunt surorile pădureţe ale corcoduşelor, care devin semi-comestibile abia după ce dă bruma şi le semi-îndulceşte. Am pierdut poza cu porumbele aşa că uite păducelul. La fel de iernatic şi decorativ, dar mai puţin gustos.

La un moment dat am surprins chiar şi o trupă de căprioare. Mulţumesc, săpunieră cu zoom. Nu ştiu dacă se vede, dar băiatul din dreapta mai avea un singur corn. Dap, legendara licornă şuie de decembrie.

No căprioare were harmed. P-ormă am gătit iahnia obligatorie patriotică homemade, cu trei culori de fasole şi trei feluri de cârnaţi, şi ne-am veselit.

Nota 7 pe cinstitometru pentru fasolea mea. Am uitat să procur cimbru şi am pus cam multă apă. O salvează faptul că-i delicioasă.

După ce iahnia obligatorie patriotică homemade s-a consumat, să mergem să degustăm şi oraşul, nu?

Că d-aia suntem turişti, nu să învârtim la polonic.

Cum stă el dosit între dealuri, Odorheiu Secuiesc are farmecul ăla mixt-grill: ici o amintire secesionist-vieneză, colo un blocălău comunist, ici un liceu catolic care arată ca un hotel bântuit în Karlovy Vary, colo un Knaufland care arată ca Knauflandul de vizavi de mine din Bucureşti.

Şi e mic, cât să-l poţi închide pe tot ca să filmezi următoarea rom-comedie netflix de crăciun cu prinţul singuratic din Odorhei şi americanca aterizată anapoda la Odorhei, doar că nu se cheamă Odorhei, ci Flambovia sau aşa.

De departe cel mai rustico-magyaro-pitoresc stabiliment al Odorheiului pare să fie Gizi Csárda. Într-acolo! Spre controversata stradă Nyirő József.

Şi am ajuns. Hoho, uită-te la el, serios, îţi vine să-l mănânci. (Aminteşte de Gambrinus din Miercurea Ciuc, da’ mai roş-verde şi mult mai intim. Am făcut bine că am sunat înainte, era şi cam plin.)

Ciocnim o serie de pălinci şi afinate ca să devenim parte din atmosferă şi comandăm un mic deschizător de poftă. Salata de vinete – comestibilă, zacusca de fasole – okeiuţă, pasta de jumări – divină. Murăturile stau în propriul salad bar, 8 lei bolul sau ceva de genul. Sunt pestriţe şi crocante. Dacă-ţi plac murăturile dulci, cum se fac pe aici, sunt şi foarte gustoase.

A urmat varza secuiască, care de fapt se cheamă varză Székely, după un gagiu József Székely din secolul nouăşpe… hai că ţi-am mai zis-o p-asta şi mi-e foame. Ca o sarma tocată a la Cluj, dar cu porcul bucăţit mare şi smântâna alături. Exact ceva ce te-ai aştepta să mânci într-o casă de oameni. De oameni care au cam rămas fără boia, dar altfel sunt foarte prietenoşi.

La fel de cuminte şi familistă a fost tocana locului – o specie cremoasă de gulaş cu porc, cârnaţi, cartofi şi csipetke, sărată un pic în plus dar chimenată corect.

Stingem totul cu meggyleves – supă de vişine. Supă, vorba vine. O smântână fructată subţire – mai degrabă gustare de vară decât desert de decembre. Dar hei, duduie şemineul şi oricum ne-a încins pruna de mai devreme. Convenim că supa de vişine e mai bună decât bancul cu vişine.

Cinstitometrul arată un 8 sănătos pentru Gizi Csárda. E un birtuţ cald şi voios.

Târziu în noapte (să fi fost opt, aproape nouă noap… ăh, seara), trecem pe lângă un bar unde cânta o cântare de bluz. Oprim la marketul local Szuper, unde-i un raion întreg de pastă de jumări, despre care tot vorbesc de la începutul poveştii, ca să luăm pastă de jumări şi Csíki Sör pentru micul dejun.

Şi pentru că degeaba mănânci jumări pe pâine dacă nu mănânci şi o formă de pâine cu zahăr, încheiem expediţia la celebra cofetărie Alexandra (nu ştiu dacă-i celebră, dar pare) să luăm un doboş şi să admirăm simpaticul orăşel kitschy de iarnă.

Viaţă la Odorhei. Viaţă, gulaş, jumări şi zahăr.

Mai apoi mergem la păstrăvăria mătuşi-mii. Nu, n-am o mătuşă piscicultoare da’ pă bune că aşa m-am simţit.

Adică la Sükői Halastó, într-un sat care se cheamă Sükő/Cireşeni.

Planul iniţial era să ajungem acolo pe jos, trekuind peste vreo două dealuri. Aveam chiar şi bocanci. Mocirla post-lapoviţă s-a uitat la noi cam urât şi ne-a trimis înapoi în maşină, ufuf. Am ocolit dealurile, am tăiat nişte vâsc dintr-un pom ca să ne pupăm dedesubt mai târziu, am ascultat un pic liniştea aia ţiuitoare şi am găsit heleşteul fix unde spunea harta că e.

(Lecţie de etimologie: heleşteu înseamnă halastó înseamnă un iaz – tó – unde stau peştii – halat.)

Hei, e deschis! Aici nu sunasem în avans şi-mi cam ţâţâia curul. Înăuntru e auster şi lemnos, undeva între cabană din munţi şi cârciumă sătească. Budele sunt curate şi muzica e un radio local discret.

Ne întâmpină tanti Anna (am presupus, după cartea de vizită de la uşă) cu pălincă ca cristalul şi nişte răcoritoare pentru şoferi. Şi nişte bere. Şi ceai din buruieni culese de pe deal, pe care ni le explică frumos. Şi anecdotele alea hazlii despre cum a fost cândva la Bucureşti şi nu ştia să zică apă cu bule, aşa că a cerut apă cu bulion. Tanti Anna, te proclamăm oficial mătuşa noastră.

S-a râs, s-a ciocnit, s-a trezit pofta de peşte prăjit.

Ăsta-i tot meniul: păstrăv dat prin mălai. Şi mici, dar în principiu în iazul de alături nu vieţuiesc mici, ci păstrăvi. Cum să mănânci mici la păstrăvărie. La Ilie în târg la Piteşti te duci să ceri şalău meunière?

Mai şuguim, mai hăhăim şi vin păstrăvii. Full-option. Mămăligă, cartofi, pâine, pe alese. Mujdei cu smântână. Mujdei fără smântână (dar cu boia, ca să nu uităm unde suntem). Erős Pista, hrean, lămâie. Jante de aliaj, faruri xenon. Încă o bere, să înoate. Of, unde m-am adus, Vasile?

A fost o luptă lungă şi grea. A costat doar vreo cincizeci de lei de căciulă. Mai venim la vară. Tanti Anna, tanti Anna, tu mă porţi către nirvana. Parcă aşa era melodia.

Un 10 cu luminiţe pe cinstitometru pentru Sükői Halastó.