VasileAm fost invitat vichendul trecut la Casa Timiş. Erau acolo şi câţiva prieteni (Adriana, Cezar, Corina, Cosmin, Diana şi Dragoş) mai deştepţi şi mai versaţi decât mine, care au decis să pună baza unei asociaţii a scriitorilor şi jurnaliştilor de gastronomie şi au fost atât de drăguţi încât m-au inclus în poveste.
Posibil să ştii asta deja, dar Casa Timiş e un resort fancy la Chiţorani, între Ploieşti şi Urlaţi, unde începe Drumul Vinului din Dealu Mare. Are un conac neoromânesc interbelic, terase cu viţă de vie, bungalowuri intime pentru hobbiţi şi planuri de extindere ambiţioase (curând, un mare spa). Vara e atât de frumos încât e frumos chiar şi iarna. Şi nici nu stai la coadă la Comarnic dacă vii din Bucureşti.
*Discleimăr: am mâncat şi băut pe barba Casei Timiş, dar io încerc pe cât posibil să nu vând gogoşi nimănui. Are recenzii bune.
Micul nostru colocviu n-a avut loc din senin, ci cu ocazia inaugurării restaurantului Rotonda, al treilea restaurant de pe moşia Timiş, mai family-friendly decât Veranda (adică are pizza pentru ăia mici) şi mai mediteranean decât Conacul (adică n-are bulz).
Meniul e semnat tot de Nico Lontras, Ioan Şuşală şi echipa.
Şi aici voiam io de fapt să ajung, că ştiu că ţi-e perpendicular că îşi fac nişte oameni o asociaţie, dar poate ai chef să mergi undeva în Toscana şi totuşi lângă Ploieşti, să mănânci şi să te odihneşti într-un lux un pic out-of-place (asta face deja juma’ de farmec!), şi eşti curios ce se găteşte acolo.
Iaca unele dintre gustările pe care le-am gustat din meniul restaurantului Rotonda, începând cu începutul, adică cu prânzul de bun venit.
Carpaccio de caracatiţă pe pat de ananas. Sună tembel dar caracatiţa, fie şi marinată în tequila, e doar un pretext pentru ananasul ăla. Îţi vine să-l pui pe pizza. (Am jurat că are o notă de usturoi da’ erau doar verdeaţa şi chilişorul în contact cu aciditatea fructului.)
Carpaccio de doradă cu fenicul şi seminţe de pin, Peşte alb, nu face minuni dar dă bine în poză. Micro-calamari pane, fierbinţi şi fragezi, stropiţi cu aioli şi maioneză cu sriracha. Ăştia da, comfort food.
Băiatu’ remarcabil din gaşcă, însă, e tartarul de ton cu trufe şi capere şi rucola. O umami-oşenie răcoritoare, crocant-pulpoasă, mare e monti. Mă rog, mare e Dealu Mare, pentru că sunt chiar trufe prahovene.
Din repertoriul ciobănesc de Abruzzo, arrosticini, adică beţe de miel, cu aceeaşi cuvertură maio-chili-aglio. Unde-i un colţ de Italea e musai să se roadă şi aşa ceva.
Dar frigăruile bite-size au fost umbrite de tagliata de vită dintr-un antricot mare şi zemos, cu vârf de inele de ceapă şi un accent aigu de sos de muştar. S-a topit instantaneu. Vita cu pricina vine din Italia. (Chianina, cea mai vânjoasă rasă de vaci de carne din lume; cred că i se spune aşa că cântăreşte cât o chianină sau chiar cât un chian cu coadă, un Steinway de concert, gen.)
De dulce, tiramisu cu bezea – simplu şi fotogenic. Tartă cu fructe de pădure şi gorgonzola – complexă şi bogată. Dar preferata mea a fost baba cu limoncello şi sorbet de bergamotă. Sunt părtinitor, că dacă eram io Ahile, savarina şi sorbetul erau călcâiele de care m-a ţinut muma. Holy fuckaccino, acel sorbet.
Apropo, multă vreme am crezut că baba/babka est-europeană (budinco-checul moldovean, cozonacul împletit aşkenaz, cozo-gugelhupful austro-polonez) şi baba vest-europeană (mama tuturor tipurilor de savarină) sunt false friends, o pereche de omonime dintr-o cocă întâmplător similară. Am presupus că, dacă desemnează o chestie însiropată din sudul Italiei, numele baba vine sotto de la mauri sau ceva de genul.
Abia adineauri am citit că, de fapt, baba poloneză a migrat în Franţa prin bucătăria unui rege exilat pe la 1700 şi, prin urmare, d-acolo se trage numele de baba al tuturor savarinoidelor. Din Paris până-n Atena şi Napoli, minus babele din Bucegi. Ce fascinantă eşti, mă, istorie a babei.
Plimbare interprandială prin via înzăpezită.
Cum din mini-Toscana se văd aşa frumos hornurile Petrobrazilor iar eu sunt un om de bartai cultura, n-am putut să nu mă gândesc o clipă la boierul din Tenpenny Tower, supărat că ăia din Megaton îi strică peisajul.
Cât m-am bătut io pe burtă, satisfăcut că din toată literatura planetei am ales să fac o trimitere la Fallout 3, sub copacul de beculeţe al Rotondei s-a aşternut Masa 2.
O salată de varză kale cu chipsuri de prosciutto (delicioase). O burrata afumată (nu-s mare fan, mereu mi s-a părut că ce câştigă la parfum pierde la cremoşenie).
Dar şi nişte pimientos de padron (lăv!) verzi-smarald, dulci-amărui-uleioşi, sub un mic nămete uscat de brânză pecorino.
Un snop de tentacule de caracatiţă la plită, de data asta nu eclipsate de vreun ananas flamboaiant, ci în toată splendoarea lor cărnoasă şi ventuzată. Călare pe un nor de piure cu trufe. Imaginează-ţi un pic ce bine ar cânta o caracatiţă la harpă. Da, când vii de capul tău costă o sută şaij’ de lei cântecul moluştei, dar merită.
Păcat că nu mă pot bucura de fileul de ton, nu doar pentru că nu mă omor io după tonul grilăit ci mai ales fiindcă stă pe nişte sparanghel de mare. Am o traumă de prin 2018 din pricina unui bucătar grec care nu s-a spălat pe mâini.
Dar hei, uite ce ochios e. Şi cu ocazia asta am aflat cum îi spunem în româneşte acestei familii rare de legume (sunt mai multe soiuri) pe care io o ştiam doar de kritamo sau samphire. Sparanghel de mare.
Ce bine că există şi ton cu patru picioare şi coarne.
Iar acesta ne dă nouă bistecca fiorentina.
Aplauze pentru restul orchestrei, de la pestoul hazliu-acrişor de leuştean care a cântat în deschidere până la cartofii usturoiaţi care au asigurat flancurile. Un buchet de flori pentru platoul de brânzeturi stră-maturate care n-a mai încăput în poză şi pentru chefu’ Nico care ne-a povestit despre ele.
Ştiu că întreg şpilul Casei Timiş e enoturismul, da’ zău, la vinuri nu mă pricep şi mi-e frică să nu spun prostii.
Aşa că uite un negroni afumat perfect. Gust de fumător dat cu Azzaro, de curtea vecinilor care se încălzesc cu lemne, de Toscana-la-Ploieşti.
(Dimineaţa ne-am scuturat un pic de visul Mediteranei: slănina, jumările, icrele de ştiucă şi salata de vinete de la micul dejun au fost excelente pentru un bufet de hotel. Chiar şi zacusca, deşi cam chunky pentru gustul meu.)
Notiţă mintală: înainte să pleci, vasile, deloghează-te de pe netflix să nu vină mâine Ţiriac să se uite pe netflixul tău. Get your own netflix, Ţiriac.
