Dacă Hala Traian m-a făcut om şi Titanul mi-a băgat minţile în cap, Pantelimonul şi fra-su mai dubios Baicului sunt unchieşii care m-au învăţat doar golăneală şi înjurături. Evident că îi iubesc, cum să nu-ţi iubeşti unchiul pervers şi pe fra-su (care înseamnă că îţi e tot unchi).
Pe lângă cuţitari şi scandal, cotul căii ferate din Baicului are un restaurant chinezesc onorabil, dar şi, mai relevant pentru bombăneala mea de azi, un texano-BBQ într-un fel de garaj-container.
Se cheamă Afumătura şi e de ceva timp acolo, dar i-a plesnit faima în ultimele luni, cre’ că datorită TikTok.
(Call me hodorog dar n-am să intru acolo să mă uit, că încă am nevoie de creierul ăsta pentru atenţie şi alte facultăţi.)
Ehehei, internauţii mei, şi se face că acum vreo două vichenduri, după un tur de piaţă, şedeam io cu alte două creaturi ale duomnului într-o parcare şi ne gândeam unde să tragem un brunch. Cineva zice: bre, hai la Afumătură ăla de care am tot auzit. EXACT în acel moment, un gagiu (sal Răzvan) mă mesăgeşte pe feisbuc: auzi, Vasile, tre’ să mănânci aici că e mişto. Şi îmi dă link la exact acelaşi loc. Păi dacă nici asta nu-i magie cuantică dacică.
Ne-am suit în maşină şi am emis noxe hibride preţ de fo’ şapte minute până pe Fântânica, lângă Piaţa de Gros, în pustia industrială. Cool cool, are şi parcare.
Sorry, Greta, chiar aveam multe cumpărături.
Nişte golani dau în depărtare cu petarde chiar dacă e abia noiembrie. Baicului.
Afară-s vreo trei mese (probabil a venit iarna între timp, ştii că mereu public chestiile astea cu întârziere) pline ochi. Înăuntru, alte vreo trei mese pline ochi şi o coadă cuminte la o tejghea în spatele căreia se întâmplă vizibil ceva cu carne.
Lambriul alb de pe pereţi e undeva între Cape Cod 1950 şi Cabana Padina 2005. Marele frigider galben branduit bergenbier tinde spre a doua variantă. Cozy, oricum. Hygge după două luni la Gara Obor.
Meniul zilei e scris cu cretă pe tabla de după bar: pachetul complet, carne-garnitură-sălăţică, costă între 25 şi 40 de lei – în funcţie de animal. (Au şi carne la kil, s-o iei acasă, la cumetrie.)
Pe lângă porcopasăre, îmi fac cu ochiul din ofertă nişte coaste, brisket, ceafă de vită – părţi care se pretează la coptul lent, dintr-un animal pe care oricum nu-l găseşti la grătarul din cartier. Presupun că astea dau noimă locului. Totul pare să orbiteze în jurul unui offset-BBQ-smoker, furnalul ăla american unde închizi halca de vită cu orele, până face mâţa miau. Şmecheră instalaţie.
Mă postez la coadă, mă uit în tavan zece-douăşpe minute, mi-a venit rândul, fac onorurile.
Nu stau la ciripeală cu nimeni, să întreb de unde-i carnea, cu ce baiţ o dau, cât de bine merge TikTokul în Baicului etc. Mă bazez pe faptul că trec oameni cu tăvi pe lângă mine şi mâncarea pare chiar cinstită pentru zilele noastre.
S-au gustat brisketul (pectoralii, cum spunea mamaie la ţară) şi ceafa de vită. S-a gustat şi coasta de porc.
Coasta de vită o las pe data viitoare.
Culeg prada. Fiţa e minimă: hârtie de fake-ziar, carton, tacâmuri de unică folosinţă la care oricum, probabil, am să renunţ în favoarea furculiţelor înnăscute.
Recunosc că-s părtinitor faţă de ceafă. (Abia îmi reveneam după întâlnirea neaşteptată cu un monstru de ceafă de angus irlandez – la knauflandul din Câmpina, dintre toate locurile – care a ajuns, total pe nedrept, gulaş.) E o bucată minunată. Fragedă, franjuri, afumată cât trebe’, caramel pe exterior, nu foarte sărată. Mă întreb câte ţâşpe ore a trebuit afumo-coaptă şi dacă pot reproduce asta la mine pe balcon fără să fiu evacuat cu poliţia.
Brisketul, cam dietetic pentru gusturile mele – n-ar fi trebuit să aibă un capac delicios de grăsime obscenă? Ah, dar porcul. Porcul a plăcut tuturor.
Unde a strălucit Afumătura asta şi mai tare, surprinzător, a fost la capitolul companionilor cărnii. Castraveţii în saramură sunt ca acasă la mama cuiva, salata americănească de varză e fresh şi ne-greţoasă. Cartofii sunt un maldăr de cartofi în carne şi oase, iar lovitura de graţie mi-a aplicat-o sosul de usturoi, pentru că mă aşteptam la maioneză de şaorma dar nu, sâc vasile, e mujdei adevărat (mă rog, varianta cu smântână a mujdeiului adevărat) şi a costat numa’ 2 lei extra.
Fuck yeah. Mujdei.
(Cineva a cerut în loc de cartofi orez, ca să se dea sănătos. Clasicul orez lung cu fideluţă scurtă, ca la arabi. Nu rău.)
Cele trei guri au mâncat barbar – şi băut câte o bere – cu cre’că exact 150 de lei, plus cutia cu rămăşiţe care ar fi hrănit un câine ciobănesc dar m-a hrănit tot pe mine un pic mai târziu.
Cinstitodetectorul vibrează intens, ai zice că toarce sau aşa.
Mâncare: 5/5. Promite afumătură, livrează afumătură. Cu garnitură.
Atmosferă: 3/5. Basic, de-a-n picioarelea, scurt, nu stăm la discuţii. Aglomerat, că deh, n-am fost io primul aici. Cea mai street-food experienţă pe care am avut-o în ultima vreme în Bucureşti – şi nici măcar nu eram pe stradă.
Scoruri: 5/5. Care ar fi fost duble în centru, dragă prietene, şi uite de-aia încercăm noi să nu mergem în centru.
Mai vizităm, până nu se strică / se scumpeşte / se mută / devine victima succesului. Lumea asta tulbure, ufuf.
Afumătura e pe Fântânica nr. 36, în Baicului, în curtea puternic îngrădită a unor hale. Nu mă mir dacă ai auzit deja de ea fiindcă e foarte activă pe interneţ: are un site, un feisbuc pentru milenialii mai purii, o instagramă pentru Gen Z şi chiar şi un tiktok de larg răsunet, cred, fiindcă nu mă pricep. Oricum, dacă vrei să te duci acolo, verifică programul, e cam atipic.
Bre, Vasile, uite, pentru descoperiri ca asta te iubesc eu. Baga mare!
vasile, cemăfac? Am o pofta de Baicului de ..pfui! Nu ai milă de astia la 200 km???