Am aflat aseară de la Andi. Mă rog, nici n-a avut curajul să-mi spună direct, ştia că o să fiu răvăşit. Am văzut ceva pe feisbucul lui şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat.
După cum vă puteţi imagina, m-am trezit cu noaptea în cap, cu ochii împăienjeniţi, încă gândindu-mă. Încă frământat.
Trebuie să scriu, să mă manifest, să urlu: cât de nedreaptă eşti, soartă!; în fond, el era, sau cel puţin părea – poate tocmai fiindcă chipul pe care îl arăta omenirii era unul esenţializat, ideal – atât de tânăr, atât de proaspăt. Atât de pur, de senin.
Noi ne schimbam de pe o zi pe alta. El era acelaşi, în oricare dintre zecile de ipostaze în care ni se arăta. Nu vorbea niciodată, şi totuşi ne făcea să vrem să plutim cu el prin Cosmos, lăsând în urmă curcubeie.
Ştiu, în fiecare zi se întâmplă să pierdem pe câte cineva, e doar istorie repetându-se. Dar oricât m-ar fi călit trecutul, nu pot să nu înghit puţin în sec când aflu o veste ca asta.
Ştiţi şi voi ce vid dezolant lasă în urmă moartea cuiva care, chiar şi doar pentru 3.37 minute, ţi-a schimbat percepţia asupra condiţiei umane, asupra vieţii ca fenomen şi asupra scopului ei.
Dacă dumnezeul creştinilor exista, nu făcea poezia universului să fie de cîcat. Dacă dumnezeul oricărei religii exista, nu-l lua aşa devreme pe Marty, pisoiul în carne şi oase din spatele lui Nyan Cat. Pisoiul care a încântat zeci de milioane de oameni, transpus în pixeli.
Era şi de aceeaşi rasă cu Mîţa. Merită un omagiu.
(Şi originalul, întru cinstire şi amintire)
Acum Marty caca curcubee intr-un loc mai bun. RIP
Nunca te olvidaremos!!!