VasileNu-s mare fan al cocilor prăjite – gogoşi, papanaşi, scovergi, langoşi, minciunele, scrotuleţe – dar şuberecul tătăresc are un loc special în inima mea.
(Şi – poftim nişte informaţie gratis – în inimile nemţilor crimeeni din statul american North Dakota, care îl mănâncă şi azi şi îi zic Fleischkuekle. Ce mică e lumea.)
De câte ori muşc din şuberec şi spăl vinovăţia cu o gură de sana, în jurul meu se face o dimineaţă mahmură la 2 Mai. Răsăritul ne-a trezit, căldura ne-a dat afară din cort, stăm la cioace pe terasă la Nudy, tu ai Placebo în discman, io am părul creţ de la sare.
Ce prostie!, o să zici. Ce Proustie!, o să îţi răspunz, făcând pe deşteptul mai ceva ca un umorist.
Şi uite de-aia, când am auzit că prietenu’* Iamandi îşi trăieşte toridul vis dobrogean şi face şuberec, m-am dus să-mi bag nasul.
(*Până recent, doar veche cunoştinţă – dar acum suntem garantat cei mai buni prieteni fiindcă face şuberec. Vasile, mereu complet dezinteresat™.)
Am ajuns la Nana – patiserie dobrogeană, în ruina fostului cinema Capitol, pe Elisabeta fost(ă) Kogălniceanu. Am înfruntat coada (o luase razna pă tiktok, presupun?), am aşteptat cuminte un şuberec şi l-am dus să-l mânc la birou un pic mai încolo, că era fierbinte. L-am mâncat.
Pe dinafară, unsuros, fulguitor, crocant. Pe dinăuntru, carne de vită, tocată mai fin decât o toacă în piaţă la Mangalia, dulceagă, cepoasă, bogată, cu note sexy de mentă şi cimbru. Dacă un şuberec ar putea deţine ştaif, ăsta ar fi un şuberec mai cu ştaif, de cinşpe lei.
(Ar fi CEL MAI cu ştaif dacă ar avea înăuntru oaie sau cal. Dar oricum un şuberec nu poate avea ştaif fiindcă nu-i un articol vestimentar.)
Primul meu gând postprandial a fost să dau o fugă la piaţa Gemeni (Galaţi, pă vremea mea), să văd dacă mai există celălalt* şuberec bucureştean – the OG – ăla pe care îl ştii şi tu din copchilărie dacă ai crescut p-acolo.
(*”Celălalt” fiindcă n-am pus la socoteală şuberecul de la Ou, care apare doar sporadic, şi nici ceburekul de la Beriozka, după care nu mă omor.)
Două săptămâni mai târziu, că aşa funcţionează viteza la mine, iată-mă la Iuruc, la Piaţa Gemeni.
Un şuberec, pliz. Nouă lei. Chilipir! N-am nevoie să mi-l încălzească că nu vin de la schi. Mă uit în sus ca să mă asigur că nu stau sub porumbei şi muşc.
E neschimbat: mare, fraged (minus tivul, care a fost mereu mai greu de muşcat), uleios dar nu cât să fie scârbos, ceva mai sărac în umplutură decât văru-su dar în nici un caz dezolant. Carnea e tăiată mai din topor, asezonată simpluţ cu piper, ceapă şi pătrunjel, şi – oroarea ororilor dacă eşti tătar musulman, bafta mea că nu-s – jumate vită, jumate porc. (Iuruc, deşi sună turceşte, e aproape sigur neam de machedon.)
Scutur de pe mine amintirile şi mă duc acasă.
Intenţia mea iniţială era să le pun să se bată. Şuberecul-croasant contra şuberecului-merdenea. Şi să decid un câştigător. Dar mi-au plăcut ambele şube… aoleu, mă doare fizic să tastez acest plural.
Amândouă şuberecele au fost bune. Să fie pace în lumea şuberecelor bucureştene.
Da, să moară jean, pluralul unui şuberec, în toate dicţionarele,
nu e două şuberecuri, deşi aveam deja burecuri (de la börek, părintele tătărescului çibörek) şi ciurecuri (de la cörek), nu e nici măcar doi şubereci (pe modelul zevzec – zevzek sau surec – sürek),
e două şuberece.
Complet gratis şi arbitrar. Două şuberece, cum n-a zis nimeni vreodată. Două şuberece, în răspărul limbii, mai rău decât însuşi î din a sau decât ş-ul cu virguliţă. Două şuberece. Două scatoalce crocante care îţi amintesc că aici e limba noastră, o comoară în adâncuri înfundată, nu esperanto pentru soroşişti.
De ce oare? A zis Ceauşescu la un moment dat şuberece şi n-a îndrăznit nimeni să-l contrazică? S-a ţinut la academie al 174-lea festival concurs de chindogu lingvistic Normă Contra Noimă? Nu vom afla niciodată.
Deziluzionaţi şi obosiţi, ne vom vedea de vieţile noastre şi vom continua să cerem la patiserie un şuberec şi încă unul.
Măcar nu e două şubereci, că de paltoane friguroase chiar n-aveam nevoie.