Maha love, not war

Episodul doi din epopeea rahovianã. Nebunia a început cu Ternipe, un ansamblu unguresc care nu-i briliantul din coroanã, dar pe care l-aş invita cu drag la nunta, înmormântarea sau serbarea mea câmpeneascã, cu repertoriul lor de (ştiu, am folosit şi ieri cuvântul) evãrgrinuri ţigãneşti: Muro shavo, încã un Iag bari, Tutti frutti te kelas. Nu insist.

Iar din motive strict obiective, cari nu ţin de mine şi mã mâhnesc, am fost nevoit sã absentez de la finalul glorios al Balkanikului festival, cu turcii de la Baba Zula, despre care am înţeles cã-s psihedelici.

Dar e tocmai bine cã i-am ratat, pentru cã prestaţia Mahala Raï Banda nu lãsa loc de ceva mai spectaculos.

Ori la Balkanik, ori la spital

Şoni, mã cac în gulaşul tãu balcanic, care ceri pã el trei jetoane. Dap, şapteşpe lei cincizeci pentru o lingurã meschinã de tocanã banalã în bol de plastic. Poate n-am înţeles eu în atâţia ani de bãtut restaurantele ţãrii ce e aşa special la mâncarea acestui Şoni. Mai bine francizaţi nişte Fornetti în curtea lu’ Balkanik festival. Ah, şi radio gherila frate, celãlalt brand care mã scoate din pepeni şi care-a sponsorizat manifestarea.

Având acestea de mai sus în vedere, ajuns la faţa oacheşã a locului, am pornit prin Piaţa de flori şi împrejurimi sã mã inspire atmosfera şi sã caut o şaorma cu ketchup de Tecuci şi salmonelã sau ceva echivalent. Dupã un prelung umblet printre cãcaţi şi câini şi coroane şi jerbe şi pirande ghicitoare cu puradei goi am reuşit sã gãsesc nişte crenvurşti în foietaj, din care m-am ales cu crenvurştii pentru cã foietajul mi-a rãmas în barbã.

Odatã sãtul şi cu câteva beri la bord, m-am întors bucuros sã socializez cu pirande şi puradei în faţa porţii.

Melancolicii anonimi

Septembrie e o lunã urâtã pentru cã într-însa îmbãtrânesc eu (Eheu! Eheu fugaces labuntur anni) şi pentru cã într-însa se terminã vara. Gospodarii se întorc din concediu, îşi scot Daciile Duster la bulivar şi încep sã ambuteieze.

Mâine, poimâine, vremea va deveni pişãcioasã şi va ploua pe noi cu stropi mici şi reci care nici mãcar nu vor mai face sã se vadã piepţi sub tricouri albe pentru cã peste toate tricourile albe din oraş vor începe sã se aştearnã pulovãre miţoase, de-alea care se încarcã static şi te curenteazã ca dracu.

Din oceanul pacifist

Bãi, chiar, alaltãieri a fost ziua lui Peter Yarrow de la Peter, Paul and Mary, pe care sigur îi ştiţi prin Puff, the magic dragon, piesã care cicã nu e despre droguri, lol.

Nu ştiu dacã v-am povestit vreodatã (ãţi fi remarcat şi voi) cã-mi place mult acest ansamblu vocal-instrumental de folchişti. Chiar dacã nu au fost extraordinar de pletoşi sau bãrboşi, dânşii au fãcut nişte armonii de moare lumea iar coverurile lor sunt extrafine (de pildã: Peter, Paul and Mary cântã mai mişto decât Dylan compoziţiile lui Dylan).

Episodul fãrã numãr: Iisus are fler

The music business is a cruel and shallow money trench, a long plastic hallway where thieves and pimps run free and good men die like dogs. There’s also a negative side.

maximã din popor care vine oarecum de la Hunter S. Thompson

Şi dacã tot am dat vestea…

Umplem simfoane

Şi cum ascultam eu Rahmaninov în studio la JCC mai devreme, iaca m-a trãsnit cã singurul lucru care ar putea face melodia cu sexu-n baie de pe discoTEC sã fie şi mai mãiastrã ar fi sã capete şi un videoclip. Unul pe mãsurã.

Uite-aşa am ajuns într-un moment crucial pentru cultura universalã, globalã, de pretutindeni şi de peste tot. Nu-mi fac griji, ştiu cã sunteţi cei mai descuiaţi cititori de pe blogosferã…

…da’ prin care dintre cele douã sublime suprapuneri de mai jos tocmai am conceput adevãrata mare capodoperã a omenirii? Votaţi!

Coarde şi frige

Haiku momentul muzical, fraţii mei întru sâmbãtã searã.

giani lincan sã
te duci în pizda mã-tii
cu ţambalul tãu

Salam like it hot

“He with his lyre roved ever further;
Beneath the sky of Schiller, Goethe.”

(Vasile – Îl citez pe Puşkin în englezã cã oricum nu se prinde nimeni)

Bãi bãieţi, am fost acuzat de când cu haikuurile şi felicitarea de opt martie cã-s un manelist naşpa şi cã “promovez incultura”. Pentru cã istoria se scrie sub ochii noştri şi nu vreau sã pierd trenul, hai sã vã zic eu cum stã, mânca-v-aş, treaba cu muzica de mahala.

Nu lãsa pe mâine ce poţi face nomazi

À propos de ce am discutat mai devreme, v-am zis vreodatã ce mişto e imnul ţiganilor? “Jelem, jelem” e o chestie compusã de-un lãutar anonim şi din popor care auzise şi ciupise câteva note din “Ionel, Ionelule”.

Versurile definitive ale imnului adoptat în 1971, la primul lor mare congres internaţional, au venit mai târziu şi-i aparţin unui sârb pe nume Zarko Jovanović, care cântã un pic mai jos. Dup’ aia cântecul a fãcut carierã. Singurul factor care l-a împiedicat sã facã şi mai multã carierã a fost cã nimeni pe lumea asta nu ştie precis dacã se scrie Jelem, djelem, gelem [...].

Cu hangerul fãrã disco-teacã

Aliluia! unul dintre proiectele mele n-a rãposat în faşã, ba chiar înfloreşte şi uimeşte. Este vorba despre mirobolantul dozator-arhivã de muzicã-pe-care-îţi-doreşti-sã-nu-o-fi-auzit-niciodatã, discoTEC. DiscoTEC este calea noastrã, a tuturor, spre o lume mai bunã, dupã cum sugereazã şi Marele Cantautor Cristian Simionicã, demn urmaş al lui DJ Boroş.