Vasile
De o lună jumate îmi tot zic că particip la concursul de eseuri pe tema incinerării pus la cale de către Asociaţia Cremaţionistă “Amurg”. Da, există aşa ceva. Există şi revista “Magazin funerar” deci non-existenţa noastră e pe mâini bune, pline de umor negru.
Din păcate nu mi-a ieşit un eseu, pentru că eu nu pot scrie eseuri. Oricât aş încerca să fac un eseu, tot în versuri îmi iese. Na poftim. Alternativa era să le arăt episodul ăla din familia Bundy când Al face din greşeală hamburgheri din mătuşa lu’ Marcy. Da’ aia nu cred că se mai chema că promovez incinerarea. Sau?
Mic expozeu
asupra morţii şi cremaţiunii
*
Cititorule, ia seama! timpul oamenilor zboară,
(o dovadă elocventă-i chiar gazeta funerară).
Şi e greu de spus – la naiba, n-au aflat nici vechii greci –
cum e când te duci din lume. N-ai să ştii decât când pleci.
Unii pleacă, bunăoară, a-ntâlni pe Sfântul Petre
iar pe alţii zeul Şiva îi alungă de la vetre.
Încă unii, măsurându-şi karma, pleacă să renască
după caz, într-o acvilă sau în mormoloc de broască.
Alţii pleacă pur şi simplu. Nu-i de noi să judecăm
cum e bine şi cum nu se recomandă să plecăm.
Da’ un lucru-i cert (excepţie: căpitanul Prunariu),
că de pe planeta asta nimenea nu pleacă viu.
*
Uneori mai pleacă (doamne, sper că nu prea matinal)
un om drag. Plătindu-i popii acel ort proverbial,
el ne lasă trupul care – viaţă nemaiconţinând –
mai e bun doar ca memento că suntem şi noi la rând.
Obicei pe-aici prin preajmă-i ca acele rămăşiţe
sus-numite să se-ngroape unde-s viermi şi gărgăriţe
cari mănâncă fără silă din ciolanul putrefact.
Dar am pricini pentru care mă opun acestui act.
Păi un trup, cum zic bătrânii, e şi el un fel de templu,
nu? Iar templul ăsta moare; pot ideea s-o contemplu
că nu-i faptă de evlavie să îngropi un templu drag
spre a-l molfăi bacilu’ şi spirilu’ necrofag.
Pe deasupra, tot sicriu-i dat cu lac şi cu fragranţe
şi-ntr-un trup ce răposează sunt formol şi-alte substanţe
date pentru-mbălsămare după ce ne-am luat adio –
Când se descompun, acestea nu sunt eco şi nici bio
şi-n condiţiile în care nu-i un trup, ci milioane,
mă întreb ca Moromete: da’ când n-or mai fi pogoane?
Dacă tot murim, pământul să-l lăsăm, zic eu, în dar;
poate-or prinde şi nepoţii oleacă de fond funciar.
*
Moştenit tot de la antici, un mai nobil şi igienic
mod de-a trage, deci, cortina când se-ncheie jocul scenic
e să dai-napoi naturii nu prin vierme, ci prin fum
pe acela ce fusese, şi care-i plecat acum.
Din cenuşă în cenuşă, cum s-ar zice, talionul
fin’că (potrivit chimiei) cheia vieţii e carbonul,
elementul ce rămâne când s-a stins, domol, un rug.
El încape într-o urnă. Urna nu-i cât un coşciug
şi, deşi la fel serveşte ca aducere aminte,
un mormânt pentru aceasta-i cel mai mic dintre morminte
(evident, dacă alegem s-o plasăm într-o firidă
şi nu-i ridicăm degrabă lângă Nil o piramidă).
*
Ştiu, ce-am scris mai sus displace unora ce nu concep
să n-ajungă în ţărână când îi pun suflării cep –
dar în alte părţi de lume nu-i un gest atât de snob
să zici “băi, nu-mi place frigul şi sunt şi claustrofob”.
Iar acei ce nu preferă bocitoare şi alai
şi pricep că şi discreţia e un drum valid spre rai,
poate chiar mai lin ca ăla cu pomeni şi cu colive,
pentru ei incinerarea n-are laturi negative.
*
Eu, Vasile, las prezentul expozeu ca un memoriu:
când o fi să plec, duceţi-mi moaştele la crematoriu.