Utopia Balcanica

Bă, Creangă, eu cre’ că ştiu alţii cum sunt

Imaginaţi-vă strada pitorească a copilăriei mele.

Cartier renumit, case din interbelic, copaci de o sută de ani care se usucă şi cad pe maşinile oamenilor, instalaţii din epoca victoriană care put şi se strică. Ah, şi strada e o stradă îngrădită cu un fel de ţarc ca o Bastilie, pentru că a fost locuită de securişti, probabil cumani sau daci, oricum foarte bătrâni chiar şi pentru nişte securişti.

Piatră cubică, alea alea.


Imagine care-i orgasmează pe monarhişti, nuş’ de ce, am constatat io.

Într-un capăt stă factotumu’ comunităţii, o ţîgancă balaoacheşă de o sută de ani. Ca copacii. Să-i zicem Virginica (are un nume cam pe-acolo). Mătură, dă foc la frunze, grijeşte de gunoaie, mai vinde din gardu’ străzii la fiare vechi când nu se uită nimeni. Când deceda câte un câine comunitar, ea era omul care îl băga în sac şi îl ducea la ghenă. Avem căţei şi azi, mulţi chiar, da-s tineri.

Am descoperit târziu că trăieşte într-o pivniţă, cu un robinet de apă rece, multă igrasie scârboasă şi rozătoarele specifice pivniţelor. Din mila celorlalţi locatari, plus ceva pensie de stat despre care bănuiesc că există pentru că femeia are ţigări mai mereu şi uneori pare să se bucure că “vine pensia”.

Ştiu că are în peştera aia a ei acel robinet de apă rece pentru că îi mai citesc contorul din când în când. Nu că n-ar vedea; nu ştie cifrele. Nici alfabetul. Trăieşte într-o capitală europeană de zeci de ani.

După câteva vizite lunare a ţinut să-mi facă şi un cadou, un pix de cea mai proastă calitate, cu poza unui hoţ sinistru, probabil primarul unui sector, poate chiar al nostru. Îl găsise pe undeva.

Eu l-am pierdut a doua zi. Cu toate astea, de fiecare dată când mai dau de ea, mă întreabă dacă e bun pixul. Îi zic că e extraordinar, îi mai dau şi eu o ţigare. Când mă vede pe stradă cu cineva, ţine mereu să îl / o atenţioneze că să mor io, ştii cât de suflet bun (sic!) are, mânca-i-aş coaiele lui. Nu cred că vrea să îmi mănânce vreo parte a corpului. Doar că nu ştie să îşi exprime mai elegant aprecierea.

Crede că sunt profesor. Pentru că ştiu să îi scriu numele şi “1 metru cub”.

Nu-i vina ei. E vina istoriei că nu a avut niciodată ocazia să înveţe ceva. E vina istoriei că pentru ea un pix de o mie de ROL e subiect de discuţie 3 luni de zile.


Pix sponsorizat de Virginica.

În capătu’ celălalt, golanii comunităţii (nu îi ştiu pe nume, dar ei sigur au o poreclă pentru mine). Băieţaşi de cartier ca-n casetele cu şuşu şi puiea. Şmecheri. Cu gecuţe scurte de piele, cioace în picioare şi băşti de şmecher. Cineva care nu ştie despre oraşul ăsta decât aerele lu’ radio gherila le-ar zice cocalari. Sunt doar vreo trei, dar deseori se strâng într-un fel de ciorchine cu băieţaşi de pe străzile învecinate.

Nu i-am văzut niciodată muncind, mergând la muncă, trudind, dându-şi un efort sau chestii din astea ne-şmechere. Ziua se joacă jocuri tâmpe care nu dezvoltă simţul antreprenorial (gen Counterstrike sau ce mai joacă azi tinerii de vârsta noastră) iar noaptea beau, se bat, se hăhăie, ascultă manele proaste (dac-aţi mai citit pe aici, ştiţi că există şi d-alea bune), se iau de oamenii pe care-i simt că nu-s din cartier şi se mai bat niţel.

Pe mine mă ştiu, nah, sunt mai vechi decât ei aici ce dracu. Nu mi-i frică să trec pe lângă cribu’ lor. “Ai şi tu o ţigare?” Na bă o ţigare. “Fratele meu, îţi place ciocolata?” Haşiş adică. “Nţ.”

Păi cre’ că dacă întrebam o dată cât costă, nu mai scăpam de ei în vecii vecilor. Îmi veneau în casă pe geam cu superoferte la ciocolată, orice, numai să facă o combinaţie. Ca băieţii.

Când au să mai crească puţin, băieţii n-au să îşi mai poată tapa amărâţii de părinţi iar micu’ trafic prin vecini sigur nu îţi aduce ultimul aifon. Unii au să-şi calce pe demnitatea de şmecheri şi au să-şi facă un rost ca şaormeuri. Mulţi au să şutească for a living, poate au să ajungă la răcoare, poate au să-mi ia gâtul la un moment dat.

Nici vina lor nu e. Oricât de ciudat ar suna, e tot vina istoriei că nu au avut niciodată chef să înveţe ceva.


Pentru cei cărora pur şi simplu nu le ajunge stiloul Inoxcrom cu animăluţe.

Între Virginica şi ăştia micii, pe aceeaşi stradă (v-am povestit că nu are nume? e doar un număr al unei alte străzi, deşi e o stradă în toată regula; muie poştaşilor!) s-au mai pripăşit de-a lungul anilor o gamă întreagă de tipologii umane. De oropsiţi ai sorţii® despre care mulţi dintre noi, hipsterii cu interneţ care ne uităm la sitcomuri, nici nu ştim că există. Şi e vina istoriei că ei există atât de limitat. Nu e vina mea, nici a ta (istoria = oameni morţi).

Oameni care votează, deşi nici unul dintre ei nu va auzi vreodată de chestii ca ce-i ăla un parlament şi cu ce se ocupă, ce-s alea puteri, ce-i ăla stat, ce înseamnă comunişti, ce înseamnă liberali, care-s atribuţiile unui primar, de ce nu mai avem voievozi etc. Vocea lor e cât a mea sau a ta sau a lui Pleşu sau a lui Bănică junior.

Acuma istorio, datoria ta faţă de noi e să construieşti în pula calului o democraţie funcţională cu toţi ăştia în ea. Ah, şi să existe stângă şi dreaptă adevărate şi să iasă dreapta, măcar din când în când.

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net